Publicat pe

1907

de Ovidiu Vitan

Îşi dădu seama că se trezise de ceva timp, dar de-abia acum parcă îi revenise şi gândirea. Ca după un leşin sau după un şoc. Era întins pe jos, pe trotuar, lângă un stâlp, cu faţa în praf. Ce naiba se întâmpla? De ce ar sta pe jos? Mintea i se reboota şi cu fiecare clipă îşi aducea aminte tot mai multe. Se ridică într-un cot, apoi în fund. Era pe o străduţă lăturalnică, îngustă, între uşa din spate a unui magazin şi un bloc. Oare fusese atacat? Fusese oare victima unei tâlharii?

Nu îl durea capul, nu îl durea nimic. Era acum în picioare. Parcă avea o ceaţă pe ochi, percepea imaginile, cumva, înfundat. Se lovise la cap sau avea ceva pe faţă? Îşi şterse ochii cu mâneca şi, surprins, observă pe aceasta o spumă albă, care începuse să se întărească pe alocuri. Era plin pe faţă, pe mâneci, pe haine. Ce era spuma asta, care semăna foarte bine cu…? Dar nu, n-avea cum. N-avea sens. Îşi făcu, totuşi, curaj şi atinse spuma cu vârful limbii. Da, oricât ar fi fost de absurd, chiar era frişcă.

Gustul îi trezi în minte nişte asocieri. Îşi aminti: „Invazia!”.

Doamne! E invazie. Dar ce fel de invazie? Pe stradă era pustiu. Nu se auzeau zgomote, nu trecea niciun soldat, niciun tanc. Îşi amintea că fuseseră invadaţi, dar, oricât s-ar fi chinuit, nu îşi mai amintea cine îi invadase. Şi partea neplăcută la amintit este că nu e vorba de un muşchi pe care să-l încordezi mai tare; îţi închipui că-l încordezi, dar în realitate nu faci decât să te gândeşti ca prostul. „Poate e o invazie pe care nu o înţelegem”, îşi spuse el. „De ce să fie totul clar întotdeauna, ca în filme? Dacă odată vom fi invadaţi fără să ştim cum şi de unde şi o să credem că e altceva? Ah, sigur Jeni şi-ar da seama mai re…” Doamne, soţia! Băiatul!

Aproape înţelegea cum se trezeşte: întâi revenea organismul, ca un computer animat brusc de curentul electric; apoi căpăta gândire, asemenea sistemului de operare; urmau datele personale, adică deschidea programul; iar acum, amintirile persoanei: intra în contul său. Memoria încă îi revenea aşa cum torni un lichid într-un vas mare cu formă alambicată şi acesta pătrunde tot mai mult, tot mai departe, umplând golurile cu explicaţii. Copilăria, adolescenţa, facultatea, căsătoria, copilul, concediul la mare, acum reveniseră, era dimineaţă, se pregăteau să plece la serviciu, la televizor, un bărbat încordat vorbea despre invazie, răsunaseră bătăi în uşă… Amintirea nu i se încărca până la capăt, undeva dădea o eroare. Poate, totuşi, avusese un accident? Se hotărî să lase însă pe mai târziu elucidarea misterului, deocamdată trebuia să-şi găsească familia.

— Jeni! Stelian! strigă el. Unde sunteţi?! Jeni!!

Recunoscu şi strada pe care se afla, era nu departe de blocul lor. Porni avântat. Avântul dură doi paşi. O foame violentă îl făcu să se îndoaie de la mijloc, aproape căzu în genunchi, îi era foame şi greaţă şi durere. De când stătea în mijlocul străzii?! De când leşinase? Faptul că stătuse acolo mai mult timp decât credea, se lega neprecizat dar sinistru de acela că în continuare strada era pustie. Îşi reluă drumul, deşi cu o durere puternică în stomac şi o foame isterică.

Auzi un scârţâit în spate. Parcă era primul sunet pe care îl auzea după ce se trezise. Să fie o maşină? Probabil îl caută Jeni!

Nu. Nu era maşina lor. Avea roţi, dar nu era maşină. Era un cărucior, ca de room service, dar mai mic. Pe cărucior, pe o farfurie imaculată aşezată pe un şervet scrobit, era o porţie de dimensiuni neverosimile de paste. De fapt, puteau fi două-trei-patru porţii acolo. Pastele aburinde, pe care aproape că le putea mirosi, îi dădură parcă un pumn în stomacul şi aşa chinuit de foame. Îşi dădu seama că saliva de poftă. Căruciorul aluneca încet, scârţâind, ajutat de strada puţin înclinată. Porni spre mâncare, dar era atât de ameţit, de slăbit, în continuare vedea împăienjenit, frişca încă îi murdărea ochii, se şterse iar, apoi îşi linse dosul palmei de frişcă, de foame era bună şi asta. Dar pastele erau infinit mai bune, le ghicea delicioase, îi aţâţau foamea şi îi înflăcărau imaginaţia, păşea tot mai rapid, dar mereu eluzivul cărucior parcă fugea de el… Se opinti puţin şi din câţiva paşi mari îl ajunse, îl opri zguduindu-l, mâncă pastele mai întâi din ochi şi din nas, aburul aromat ieşea din ele, recunoscu reţeta: erau pastele hoinarului, 320 de grame de spaghetti, 150 de grame de carne tocată de vițel, 50 de grame de cârnăciori, 100 de grame de miez de pâine uscat, 200 de grame de roșii, un ou, pesmet, 150 de grame de parmezan ras, o legătură de pătrunjel, vin roșu sec, 100 de mililitri de lapte, 100 de mililitri de smântână, ulei de măsline extravirgin, sare, piper boabe, roșiile se opărăsc, se curăţă și se dau prin mașina de tocat, carnea tocată de vițel se amestecă bine cu cârnăciorii tocați, parmezanul, pâinea înmuiată în prealabil în lapte, ou, pătrunjel mărunţit, un vârf de cuțit de sare și piper proaspăt măcinat, care, amestecate ingenios, dau chifteluțe care se înnobilează în pesmet și se bronzează în ulei de măsline, rezultatul e aici, e imens, apucă în palmă, în degetele asemănătoare acum cu o paletă de paşte, cât de mult putea, şi îşi îndesă în gură, gustul era divin, înghiţi aproape fără să mestece primele două mâini, pastele fierbinţi şi sosul gros îi alunecau pe gât şi căutau să stingă focul din pântece, luă cu mâna de mai multe ori, mânjindu-se pe faţă, pe ochi, pe haine, până când simţi că foamea îl mai lasă.

Împinse dezgustat căruciorul şi porni către blocul lui. După colţ făcu la dreapta şi văzu, în fine, primii oameni: doi bărbaţi şi o femeie scundă ţopăiau, încercând să prindă ceva aflat deasupra lor.

— Bună ziua! Ce se întâmplă? strigă el, dar cei trei nu îl băgară în seamă. Îşi dădu seama că oricum nu conta, trebuia să îşi găsească familia! Porni neabătut. De data aceasta, apucă să facă trei paşi. Se frânse de la mijloc, foamea îi reveni ca o uşă dărâmată cu piciorul. Deşi mâncase probabil un kilogram de paste, îi era şi mai foame decât mai devreme. Instinctiv, se întoarse şi văzu că cei trei încercau să prindă un coşuleţ atârnat cu o sfoară de undeva de la etaj. Nu vedea ce e în el, dar simţea că e ceva care îl făcea să saliveze de poftă, aşa că se îndreptă spre ei şi încercă să-i dea la o parte.

— Ce e acolo?!

— Un tort de bezea cu ciocolată, frişcă, zmeură şi fructul pasiunii! gemu femeia. E neatins!

Coşuleţul era puţin prea sus, reuşeau doar să-l atingă cu degetele, fără să îl apuce. Fiecare atingere îl făcea să se bălăngăne şi mai amplu, mai imprevizibil, şi toţi trei se încurcau unii pe alţii, neizbutind să ajungă la fructul pasiunii. Uitându-se la ei, îşi spuse că sunt stupizi. De ce nu se urcă pe un scaun, o masă, un tomberon? Se găseau în uşa unui mic magazin de cartier, sigur înăuntru puteau găsi ceva pe care să se urce, dar duuurrreeerreerea îi răscoli maţele, îi veni să vomite, avea un gust acru în gură, acum îi înţelese pe ceilalţi, nu mai putea amâna nicio clipă să bage în gură un pumn de tort dulce, nici măcar pentru a găsi ceva pe care să se urce! Se repezi în ei, se săltă agresiv pe umerii bărbaţilor, sări şi reuşi să prindă sănătos coşuleţul, sub greutatea lui sfoara plesni, urlară toţi, coşuleţul, căruia el nu-i dăduse drumul, se înclină fulgerător şi tortul, era un tort generos, putea să aibă trei-patru kilograme, se prăbuşi pe cimentul de pe jos, lovindu-l aproape ca o explozie, dar nu mai era timp de convenţii idioate de igienă, se năpustiră toţi patru în genunchi, îşi vârau mâinile în frişcă şi o duceau în gură, îşi smulgeau unul altuia din mână bucăţile masive de ciocolată şi zmeură fragedă, el băgă în gură o spărtură delicioasă de bezea cu frişcă, gata, e a lui! – dar nu, femeia nu se lăsă cu una, cu două şi încercă să-i smulgă bezeaua din gură cu gura ei, era un sărut de viol, limba femeii îl biciuia în gură, căutând disperată dulceaţa bezelei, o împinse pe agresoare cât putu de tare, smulse o bucată mare de tort, de vreun kilogram:

— E al meu şi al familiei mele, aţi înţeles?! Nu se atinge nimeni de tortul meu!

Dar foamea care îl ardea pe dinăuntru îl făcu să ia o gură mare din bucata de tort, apoi mai luă una, mânjindu-se rău de tot pe faţă. O rupse la fugă, cu bucata mare de tort împrăştiată pe poalele tricoului, şi ajunse lângă blocul său.

— Şerbane!

Era vecinul şi prietenul său, Aurelian, ieşit de după o maşină, holbându-se la el stupefiat. Şerban îl înţelegea, aşa s-ar fi uitat şi el dacă şi-ar fi văzut prietenul spoit cu frişcă, ciocolată şi bezea! Dădu să se sprijine de umărul lui Aurelian, să se ridice. Deodată, însă, bărbatul se smuci şi în mâna lui vâjâi o ţeavă de plumb, grea. Totuşi, Şerban nu simţi nimic atunci când metalul moale îl lovi în umăr.

— Ce-ţi veni? întrebă calm, mai curând sincer curios.

A doua lovitură căzu peste obraz, dar el se simţi atins ca de un fulg. Zâmbi, scuturându-şi capul, şi încercă să îl oprească pe vecin.

A treia lovitură fu ca o bombă. Parietalul îi trosni, iar aşchii din os îi perforară creierul, căzu sub durerea îngrozitoare şi totul se făcu negru.

Aurelian îl privea cu ochii holbaţi, gâfâind. Scapă ţeava din mână. Era prima dată când ucidea un zombi.


© Ovidiu Vitan, 2018

Cărțile semnate de Ovidiu Vitan pot fi cumpărate de aici cu o reducere de 25%!

Nerecurgerea la Forță și la amenințarea cu Forța

http://pavcon.ro/product_info.php?cPath=1_7&products_id=38

Vendetta lui Ucigă-l Toaca

http://pavcon.ro/product_info.php?cPath=1_7&products_id=41

Rău de Spațiu Omul fără Nume

http://pavcon.ro/product_info.php?cPath=1_7&products_id=124

Fă-ți cont pe site-ul PAVCON și primești CADOU de bun-venit un audiobook în valoare de 27 de lei!

http://pavcon.ro/create_account.php

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.