Publicat pe

Aventurile lui Don’t Juan

de Ovidiu Vitan

Palade, agitându-şi molcom paharul cu vodcă şi martini, ca şi cum licorile s-ar fi putut amesteca şi mai bine şi ar fi rezultat un gust mai bun, necunoscut până atunci, se uită fermecat la tânăra domnişoară care, rezemată lejer de balustrada terasei, vorbea îmbujorată cu alte două persoane. Nu e vorba că era frumoasă. Era frumoasă, de frumoasă. Dar, pe lângă frumoasă, mai era ceva. Ce? Proporţionată plăcut? Imperfectă delicios? „Habar n-am”, îşi spuse Palade, intrigat. Dar era ceva. Nu era o chestie digitală, 0 sau 1, urâtă sau frumoasă. Era una cu multe zecimale, multe nuanţe, nu o puteai cuprinde dintr-o privire, cu cât te uitai mai mult, cu atât descopereai lucruri noi, curbe surprinzătoare. Era o frumuseţe în continuă desfăşurare, înflorire, care se întâmpla discret şi cu graţie. Da, da, poate că asta era: graţia. Domnişoara era minionă şi de o prospeţime ameţitoare, iar privirea lui Palade încerca să poposească pe un loc oarecare al trupuşorului mic şi delicat, dar nurliu din cale afară, însă formele făceau ca privirea să alunece, într-un mod de altfel plăcut, de la o formă adorabilă la alta, fără să se poată opri asupra uneia singure…

Tânăra stătea lângă balustrada argintie dincolo de care, în aerul vag răcoros al nopţii, se întindea pădurea Hoia-Baciu. Horia se gândi că prezenţa ei contrazicea însăşi raţiunea acestui eveniment monden dedicat industriei farmaceutice, chimică prin definiţie, din moment ce nurii tinerei făceau inutile şi depăşite cel puţin Prozacul, Propranololul şi Viagra! Discuţia celor trei era animată şi râsul tinerei, puţin strident, dar cu atât mai încântător, răsună de câteva ori, iar Palade se trezi că aştepta mereu următoarea glumă. Oftă. Nu putea să se ducă la ea şi să se prefacă senin că vrea să o cunoască pentru a-şi spori portofoliul de contacte din industria farma. Era prea evident. L-ar fi pufnit râsul pe el însuşi. Era ca şi cum, pierdut în deşert fără apă, ar fi găsit o sticlă de Pepsi rece şi ar fi pretins că pasămite nu vrea să bea, ci doar să studieze conturul fascinant al sticlei.

— Ştiu exact ce e în mintea ta acum, auzi Palade o voce în spatele său. (Nu era nevoie să se întoarcă, ştia cine e.) În clipa asta ai uitat complet cine eşti. Ţi-a ieşit din minte că trebuie să faci networking şi habar nu ai cine e Rodica.

— Cine?

— Vezi?! Universul tău, odinioară vast, s-a redus acum la un metru şi 55 de centimetri – recunosc, superbi toţi…

— Lupașcule, nu-ţi mai bate joc de sentimentele mele înălţătoare! Dacă tot te-ai prins unde mă uit, zi-mi odată cine e domnişoara.

— Habar n-am, ridică din umeri Lupaşcu, venind, din spate, lângă colegul său.

— Imposibil, tu cunoşti pe toată lumea din farma.

— Adevărat, dar pe domnişoara nu am mai văzut-o până acum.

Lupaşcu se îndepărtă; Palade, în alte sfere, sorbea din pahar şi îşi imagina că privirea lui era o boare răcoroasă pe mutriţa nevinovată şi decolteul extrem de vinovat, care abia reţinea carnea albă, curată. „Nu e posibil să o găsesc atât de frumoasă şi să nu o cunosc; dacă mă atrage atât de mult, nu poate să nu fie personal! E ca un semn, e ceva ce mă invită. E ca şi cum aş fi găsit un portofel pe care scrie <Palade>: nu ştiu dacă e al meu, dar cumva ne leagă o relaţie specială. Cum am deja cu femeiuşca asta, de care sunt mai aprins după zece minute şi fără s-o cunosc decât am fost de Rodica într-un an de relaţie deloc plictisitoare!”

Un strănut discret, delicat, ca de pisică, îi atrase atenţia lui Palade. Tânăra şi companionii ei râseră, ea îşi ceru scuze, apoi un director de firmă de distribuţie de aici, din Cluj, pe care Palade îl ştia mai mult din vedere, se apropie de ele şi după câteva cuvinte se îndepărtă cu cealaltă. Era perfect!

Palade îşi băgă mâna în buzunarul sacoului, iar degetele simţiră conturul liniştitor al celor trei doze de Oscinomoccilus, în fiole mici şi mate din plastic, învelite cu o folie subţire. Nu era corporatist, nu era spălat pe creier în firmă, nu lua Oscinomoccilus ca să arate că era loial brandului, ci chiar constatase, în cadrul cercetărilor ştiinţifice pentru care lucra la producător, dar şi pe pielea lui, că acest medicament homeopat, pe care multă lume îl socotea o escrocherie, chiar era eficient. „O fi el doar apă chioară”, filosofa Palade, „dar nici intenţiile mele nu sunt tocmai serioase!”

Se ridică şi păşi fără grabă spre tânără. Pe măsură ce se apropia, îşi dădea însă seama că intenţiile lui nu fuseseră serioase; dar cu fiecare pas acestea deveneau tot mai serioase, de la fantezia juvenilă a unei aventuri grăbite şi intense în toaleta hotelului şi până la o relaţie; când ajunsese la doi metri, deja căuta restaurant pentru nuntă, iar înainte să deschidă gura se şi vedea, împreună cu ea, alegând nume pentru copii. Practic, în zece metri se îndrăgostise fără cale de întoarcere.

Se opri lângă ea şi îi zâmbi cât putea de senin, în chip de salut. Tânăra îi întoarse zâmbetul, prietenoasă, îşi dădu chiar părul puţin peste urechea delicată, iar decolteul era complice – dar cu toate astea, tânăra îl ţinea, cumva, la distanţă. Poate ochii întunecaţi trădau asta, poate faptul că nu se întorsese cu totul către el, ci numai puţin, continuând să admire silueta împădurită a dealurilor care umplea bezna?

— Îmi cer scuze, eram aşezat puţin mai încolo şi am auzit un foarte graţios strănutat. Or, sunt instruit şi chiar obligat să aud strănuturi, zâmbi el şi îi întinse cutia de Oscinomoccilus.

— Mulţumesc mult, dar sunt bine, îi răspunse tânăra cu un surâs profesional, impersonal, având însă curtoazia de a-i respinge cadoul cu un gest delicat, mai mult schiţat.

— Tocmai pentru că sunteţi bine v-am propus acest medicament. Oscinomoccilusul nu este pentru oameni bolnavi, este pentru oameni sănătoşi, preventiv.

— Nu vreau să vă fac să vă simţiţi prost, însă mă tem că e pentru oameni sănătoşi care cred.

— Este extrem de adevărat. Şi recunosc că lucrez la firma care îl produce. Ce vă reţine, însă, să credeţi?… Dacă asta ar fi ceea ce v-ar putea face să nu mai răciţi, ceva care v-ar feri de gripă, nu e un preţ rezonabil?

— Nu e vorba de principiu aici…

— Da, e vorba de mândrie. Am mai auzit asta de o mie de ori! „Medicamentele homeopate nu sunt medicamente, pentru că nu au bază ştiinţifică. Şi dacă nu au, nu pot funcţiona.” Adevărat, dar ce ne facem cu aceste mici tubuleţe care funcţionează? îi zâmbi el, agitând dozele de Oscinomoccilus. Dovada asta contrazice teoria, e drept. Şi atunci, renunţi la dovadă, în loc să renunţi la teorie? Sau să o ajustezi? De ce medicina clasică respinge faptele doar pentru că nu le-au găsit o explicaţie, în loc să caute explicaţia mai bine?! Nu asta se presupune că ar trebui să facă ştiinţa? Să descopere, nu să acopere?

— Cred că doar vă găsiţi scuze ca să vindeţi apă chioară cu zahăr la suprapreţ, îi zâmbi ea deschisă, cu prospeţime şi bunătate.

Se întâmplă ca uneori să rătăceşti ore întregi prin zăpadă, ud şi îngheţat, apoi să găseşti deodată o cabană unde e căldură. Te schimbi, te bagi sub pătura groasă, lângă focul din şemineu, bei un ceai fierbinte – dar frigul încă nu s-a dus din oasele tale, te miri că eşti la căldură, dar încă îţi simţi trupul un sloi de gheaţă…

Şi deodată începe să ţi se facă cald! Valurile fierbinţi îţi cuprind picioarele, mijlocul, urcă la piept, la mâini, la cap, eşti învăluit în binefacere, eşti protejat şi fericit! Exact această senzaţie o avu Palade când tânăra îi zâmbi, chiar şi în pofida cuvintelor reci. Ba chiar aceasta supralicită şi îşi mută poziţia astfel încât, acum, bărbatul îi putea vedea, în despicătura neaşteptată a rochiei, piciorul drept până aproape sus de tot.

— Ştiu foarte bine opinia profesioniştilor din sănătate şi din farma, răspunse el, prefăcându-se că nu a văzut nimic. Ştiu că toţi îl consideră o şarlatanie…

— Nu, nu chiar şarlatanie; dacă oamenii vor să plătească, firma nu le poate refuza banii, spuse ea, în timp ce mişcarea cu care ridică paharul la gură îi dezveli neaşteptat de mult un sân. În schimb, continuă ea senină, problema este că homeopatia face ca toată medicina clasică să pară inutilă. În cel mai fericit caz, e vorba de placebo, pentru că medicamentele homeopate sunt apă chioară…

— Să presupunem că e placebo, încuviinţă el. Dar, în cazul ăsta, într-adevăr medicina clasică devine inutilă. Adică ne-am putea trata cu apă în loc să ne otrăvim cu chimicalele din medicamentele clasice – nu ar fi perfect?

— Dacă era posibil, o făceam de mult, scoase limba şăgalnic tânăra.

— Mi-e greu să mă gândesc la Oscinomoccilus când mă uit la sânii tăi, răbufni el deodată şi parcă i se păru că tânăra tresare; deşi nu ofensată.

— Doar la sâni? îi făcu ea cu ochiul.

— Mi-a trebuit o voinţă de fier, exersată într-o căsnicie strictă, să nu mă holbez în decolteul tău şi la picioare…

— Hm, redeveni ea serioasă, deşi liniştită. Mi-am lăsat telefonul în cameră. Mă însoţeşti?

— Bineînţeles!

Drumul până la camera tinerei, prin mulţimea adunată la eveniment, prin hotel, pe scările ample, pe culoarele care păreau nesfârşite, neputând să îşi ia privirea de la rochia care se vălurea mângâind pielea curată, şi pe care o ghicea fierbinte, a feselor prietenoase ale tinerei, dură o veşnicie. „La naiba”, îşi spuse ameţit, „sunt bun, am pus <pat> în homeopat!” Ajunşi în cameră, o apucă blând de mână, reţinând-o, şi o întoarse spre el. Mirosea a viitor şi a vară. Tânăra evită cu graţie sărutul, îl împinse la fel de blând şi îi şopti în ureche:

— E vreo grabă?…

— Chiar e, răspunse el prompt. Am o erecţie dureroasă! „Ce am zis?!” gândi Palade.

— Bei ceva? zâmbi ea, îndepărtându-se.

— Da… Cum te cheamă?

Tânăra deschise minibarul şi îşi făcu de lucru cu sticlele de acolo şi două pahare.

— De când lucrezi pentru Oscinomoccilus? îl întrebă ea.

— De 15 ani. Dar de unde…

— Eşti în vânzări?

— Nu.

— Dar ce faci?

— Ccercetare. Cum te…

— Ai acces la informaţii secrete?

— Da.

— Ştii de ce firma voastră şi-a amplasat sediul din România la Cluj?

— Bucureştiul e prea departe şi mult mai scump.

— Şi de ce sediul e în vestul oraşului şi nu în centru?

— Au vrut o amplasare plăcută şi reprezentativă, care să spună ceva despre brand.

— Ce?

— Că e, asemenea pădurii, natural. Nu e artificial, ca centrul.

— Dar de ce tocmai pădurea Hoia-Baciu?

— Nu ştiu.

Privirea femeii se îngustă, iar tonul deveni brusc duşmănos.

— De ce pădurea Hoia-Baciu? ridică ea tonul.

— Nu ştiu!

— Ce interes aveţi în pădurea Hoia-Baciu?!

— Nu ştiu!!

— Nu mă minţi! se răsti ea. Figura îi era acum de piatră. Palade dădu să se ridice de pe fotoliu, dar realiză că nu se poate mişca. Nu mai putea decât să stea acolo, aşezat, cu ochii la ea, şi să-i răspundă la absolut tot ce îl întreba, şi mai ales să-i răspundă numai cu adevărul.

— Ce aţi găsit în pădurea Hoia-Baciu?

— Nimic! Ce mi-ai făcut?!

— Uite ce e. Clujul e cel mai mare centru IT şi de startup-uri al României, după Bucureşti. (Tânăra fără nume, în timp ce îi expunea calmă problema, îi trase o palmă usturătoare peste ochi şi, văzând că nu poate reacţiona, dădu din cap aprobator.) Dar de ce nu Oradea sau Timişoara, care sunt mai aproape de Occident? Eu am o teorie: companiile vin nu atât pentru oraşul Cluj, cât pentru pădurea Hoia-Baciu. Se ştie de mult timp că aici se întâmplă fenomene misterioase, apariţii de OZN-uri, viziuni spectrale. Din cauza asta, eu cred că multe companii vin aici pentru a obţine cunoştinţe tehnologice şi ştiinţifice din altă lume. Şi, dacă e nevoie, o să droghez tot hotelul ăsta ca să aflu ce fel de cunoştinţe! Ştii de ce? Pentru că sunt cea mai bună jurnalistă din ţara asta. Ba chiar poate şi din Transnistria, de unde am şi jucăria pe care ţi-am pus-o în pahar, şi Ucraina, râse ea brusc şi scurt. Nimeni nu îmi poate ascunde nimic, nici măcar extratereştrii! Iar dacă aflu ce se întâmplă în pădurea Hoia-Baciu, voi ajunge chiar redactor-şef!

— Doamne fereşte, chiar crezi aberaţiile cu pădurea Baciu?!

— Nu mă asculţi, mârâi tânăra, punându-i brutal mâna în gât. Şi nu pari să înţelegi. Horia Palade – da, ştiu perfect cine eşti!, te-am vânat special, pentru că v-aţi făcut sediul mai aproape de Hoia ca oricine –, Horia Palade, ţi-am turnat, mai devreme, o soluţie în paharul cu tărie ca să te fac să-mi spui tot ce ştii. Degeaba încerci să te abţii, pentru că până la urmă serul te va obliga să vorbeşti. Iar acest lucru poate dura până aflu ce vreau şi îţi dau antidotul, sau cât rezişti tu. Recordul, în caz că eşti un tip competitiv, e de o jumătate de oră! Dacă însă într-o jumătate de oră nu primeşti antidotul, mori. Aşa că nu-mi mai pierde timpul, idiotule, şi spune-mi ce vreau să ştiu! Ce vrea să descopere firma ta în pădurea asta?

— Jur că nu ştiu! Nu am auzit absolut nimic de aşa ceva!

— Nu te cred. Eşti un tip ascuns şi nu îmi plac tipii ascunşi. Serul, însă, oftă ea, se pare că te crede. Totuşi, ca să primeşti antidotul, trebuie să-mi dai ceva, un secret, ca să nu fi pierdut timpul degeaba. Şi ca să nu zici că nu sunt corectă, îţi voi spune şi eu un secret: lucrez la cotidianul „Zi de zi”. E un ziar foarte serios, dar sunt şi multe scursuri acolo. Iar cea mai mare scursură, chiar dacă are concurenţă acerbă, râse ea urât, e tâmpita de pe farma. O târfă proastă care a ajuns redactor-şef adjunct culcându-se în dreapta şi în stânga! Dacă însă vin cu ceva interesant în domeniul ei, o să pot să dau cu ea de pământ şi să-l cunosc personal pe misteriosul nostru patron, pe care tâmpita l-a cunoscut, târfa dracului! Aşadar, mă poţi ajuta să ajung redactor-şef? Un secret oarecare, un brevet, o plagiatură, orice!

— Nu am secrete… se chinuia Palade, transpirat rău şi agitându-se.

— Se vede clar că încerci să lupţi cu serul, spuse tânăra, gânditoare. Ce îmi ascunzi? E ceva cu Oscinomoccilusul?

— D-d-da! îi ţâşni cuvântul printre dinţi, după ce încercase din răsputeri să spună nu.

— E din pădurea Hoia-Baciu?

— Nu!

— Asta chiar e interesant… Bine. Care e secretul Oscinomoccilusului? E tehnologie extraterestră?!

— Nu, gâfâi Palade. Noi l-am făcut.

— Şi care e secretul medicamentului?

Tânăra se uita la el realmente interesată. Palade se smucea, gemea, mârâia, parcă se opunea cu toată fiinţa unei forţe mult prea puternice care încerca să-l strivească.

— Nu e medicament! izbucni până la urmă bărbatul, căruia acum îi curgea sânge din nas.

— Serios?! deveni şi mai interesată jurnalista. Dar nu ziceai tu vindecă răceala?

— Ba da, ba da! Ăla e însă doar efectul. Dar nu ştii cum se întâmplă asta!

— Cum?!

— Nu e medicament, e un mijloc de transport!

— Poftim? Cum adică?

— Normal că nu e medicament, e făcut din inimă şi ficat de raţă pisate şi diluate de miliarde de ori, e practic apă chioară, pentru numele lui Dumnezeu!

— Atunci cum naiba funcţionează?!

— Oscinomoccilusul te ia din lumea asta, din varianta asta cuantică, şi te teleportează în alta aproape identică, 99,9999% identică, în care singura diferenţă este că tu eşti sănătos!

Tânăra, de data asta, chiar rămase mască, holbându-se şi încercând să înţeleagă, preţ de zece secunde.

— Vrei să zici că Oscinomoccilusul e un sistem de transport între dimensiuni?! întrebă ea până la urmă.

— Nu între dimensiuni, ci între lumi. Orice se întâmplă în cosmos şi în viaţa noastră, de la o moleculă la expansiunea universului, de la înălţimea exactă a unui munte la de câte ori atinge o piatră plată apa când o arunci razant, se produce într-o infinitate de variante, una singură în lumea noastră şi restul în lumi paralele, între care, în mod natural, nu poţi călători. Dar specialiştii noştri au descoperit că diluarea organelor interne ale unor mamifere care conţin, printre altele, criptocroma, care e o flavoproteină, duce la sensibilizarea acesteia, practic o face receptivă la câmpuri magnetice pe care nici nu le bănuim şi care pot facilita accesul către realităţi care nu pot fi nici măcar sesizate în mod normal, asemănător modului în care microoganismele magnetotactice pământene, de pildă Magnetospirillum, se deplasează de-a lungul câmpului magnetic al Terrei. Altfel spus, proteinele criptocrome CRY1 şi CRY2, care la mamifere au rolul de inhibitori ai componentelor CLOCK-BMAL1 ale ritmului circadian, facilitează oglindirea, dacă vrei, a variantelor realităţii şi orientarea între acestea prin…

— Bine, bine, opreşte-te! Stai să înţeleg altceva. Dacă tu, cel răcit, ajungi în lumea lui tu, cel sănătos, ce se întâmplă cu tine cel sănătos? Vor fi doi tu în lumea aceea?

— Îţi jur, nici noi nu am înţeles încă pe deplin procesul. Cel mai probabil, îl înlocuieşti pe cel sănătos, având în vedere că aveţi exact aceleaşi experienţe, gânduri, totul e perfect identic.

— Atunci ce se întâmplă cu tine ăla răcit? Dispari?

— Mai curând tu răcit şi tu sănătos sunt una şi aceeaşi persoană, dar într-un fel de superpoziţie, asemenea particulelor subatomice. Nu dispari, mai curând e o substituire. Eu chiar asta studiez, de-abia zgâriem pojghiţa de la suprafaţă! S-a emis inclusiv teoria unei reîncarnări forţate, pentru a accede într-o viaţă mai bună, e drept, în acelaşi corp, un soi de karma laterală, dar…

— În tot cazul, îl opri ambiţioasa jurnalistă, Oscinomoccilusul nu te vindecă, ci te ia din lumea asta, unde urmează să răceşti sau tocmai ai răcit, şi te duce în alta, în care singura diferenţă e că nu eşti răcit?!

— Da!

— Dar, în lumea cealaltă, oamenii pe care îi cunoşti, chiar dacă arată la fel cu cei din lumea din care vii, sunt alţii! Arată ca ai tăi, dar de fapt e prima dată că îi vezi!

— Sunt şi nu sunt… Arată ca ei, au trăit ce au trăit şi ei, gândesc ce gândesc şi ei, dar…

— Deci, practic, nu vindecă boala, ci vindeca realitatea! Fabulos! Secretul ăsta se pișe pe pădurea Baciu! Bine, Palade, ţi-ai câştigat antidotul. (Îi înfipse o seringă în umăr.) Serul ăsta va şterge efectele primului ser, te vei putea mişca imediat, deşi greoi, iar mâine te vei simţi extenuat. Îţi recomand multă odihnă, îl bătu ea pe cap, ca în glumă, dar destul de tare. Şi mai lasă tinerele superbe, că nu mai eşti nici tânăr, nu eşti nici vreo frumuseţe.

Palade căzuse pe spate, eliberat. Gâfâia. Tânăra nu îi mai dădu atenţie; era atât de încrezătoare, încât se întoarse cu spatele, conversând cu cineva în scris pe telefon, în timp ce dădea din picior, nerăbdătoare. Palade, care după un minut mai prinsese ceva puteri, se ridică, deşi nu fără greutate, la loc, ştergându-şi sângele de pe gură.

— Deci să înţeleg că de sex nici nu se mai pune problema, mormăi el, iar tânăra izbucni în râs, râsul ei strident şi fermecător.

— Serios, credeai că ai o şansă să te culci cu mine?! E drept, dacă aş fi ştiut că ascunzi un secret chiar mai beton ca pădurea Baciu, poate, cine ştie… Dar nu, tot nu! concluzionă ea, jignitor, după o extrem de scurtă ezitare. Dar, hei, cu ceva tot te-ai ales: ai aflat despre tine că nu eşti Don Juan, ci Don’t Juan! îi aruncă tânăra şi izbucni într-un râs care nu mai era plăcut, ca adineauri, ci mustea de satisfacţia murdară a unei bătrâne care şi-a înfrânt duşmanii după o viaţă grea.

— Şi totuşi, eu cred că am o şansă, zâmbi Palade obosit. Cred că, atunci când va afla secretul, patronul ziarului te va îndemna să te tăvăleşti cu mine.

— Nu ştiam că printre efectele secundare ale serului adevărului se numără şi demenţa, se strâmbă ea într-un mod care, bărbatul trebui să recunoască, era adorabil.

— Ai curaj să-l suni şi să-i spui ce ai aflat?

Femeia se uită la el, pentru prima dată cu un dram de interes. Nu încă erotic, ci interesul arătat unui bărbat care o poate surprinde.

— Ştii ce? Poate chiar e mai bine s-o fac. Uite, îl sun în clipa asta.

Tânăra stătea cu telefonul la ureche, dând în continuare nerăbdătoare din piciorul frumos, îmbietor, de pe care rochia îi alunecase iarăşi. Nu mai era cochetărie, bineînţeles, era sfidare, dar lui Palade îi convenea. Întâmplător, în acelaşi timp îi sună şi lui telefonul.

— Nu răspunzi până nu plec eu, îl atenţionă tânăra. De fapt, dă-l încoace!

Fata îi luă telefonul şi dădu să-l închidă. Deodată, rămase încremenită, uitându-se la telefonul din mâna ei. Se holbă la telefonul bărbatului, apoi la al ei, după care iar la primul.

— N-nu înţeleg, bâigui ea.

— Nu l-ai sunat pe patronul ziarului?

— Ba da! De ce sună telefonul tău şi de ce scrie numele meu la apelant?!

— Dar e normal, domnişoară Dora Mincu, i se adresă Palade. Eu sunt patronul!

— Ce?! De unde până unde?

Palade flutură o doză goală de Oscinomoccilus, pe care se vedea că abia o luase:

— În lumea asta, eu sunt misteriosul patron al publicaţiei „Zi de zi”, pe lângă cercetător în industria farmaceutică. Că tu nu mai eşti tu, ci copia perfectă, 100%, din lumea asta a Dorei din lumea veche, şi ai aceleaşi amintiri şi experienţe ca şi ea, sau eşti chiar tu, Dora din lumea pe care am părăsit-o, nu ştiu şi nici nu-mi pasă. Ce ştiu, însă, e că îţi interzic să publici ceva din ce ai aflat azi şi, doi, am călătorit între universuri pentru ţâţele astea bogate ale tale, aşa că mi-am câştigat, la naiba, dreptul să-mi fac de cap cu ele! Dacă ţii la jobul tău, dezechiparea!

Tânăra, speriată, începu să-şi desfacă rochia, mai mult pentru a câştiga timp.

— Dar cum ai reuşit să schimbi realitatea?! Nu e vorba de o simplă răceală…

— Vezi tu, Dora, Oscinomoccilusul poate schimba realitatea, dar numai în ceea ce te priveşte pe tine personal. Nu îl poate ucide pe Hitler, de pildă. Dar poate face o schimbare în viaţa ta. E în întregime problema oamenilor că îl folosesc numai pentru răceală!


© Ovidiu Vitan, 2018

© colectiasf.ro, 2018

Cărțile semnate de Ovidiu Vitan pot fi cumpărate de aici cu o reducere de 25%!

Nerecurgerea la Forță și la amenințarea cu Forța

http://pavcon.ro/product_info.php?cPath=1_7&products_id=38

Vendetta lui Ucigă-l Toaca

http://pavcon.ro/product_info.php?cPath=1_7&products_id=41

Rău de Spațiu Omul fără Nume

http://pavcon.ro/product_info.php?cPath=1_7&products_id=124

Fă-ți cont pe site-ul PAVCON și primești CADOU de bun-venit un audiobook în valoare de 27 de lei!

http://pavcon.ro/create_account.php

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.