Publicat pe

Dincolo de Centură

de Boris Velimirovici

Mak, octopedul moștenit de la fosta iubită, mă trezise cu o limbă umedă peste ochi. Eram mahmur, în urma unei nopți grele de beție. Nathe, colega mea de birou, împlinise treizeci de ani și, cu toate că n-aveam niciun chef, mă simțisem obligat să merg la petrecere, după ce, într-o clipă de slăbiciune, cedasem insistențelor ei și ale celorlalți colegi. În consecință, cum am ajuns, m-am pus pe băut, limitându-mi interacțiunea socială la a da aprobator din cap, indiferent de subiect, și la un zâmbet tâmp, care nu mă părăsise întreaga noapte.

Serviciul Meteorologic decisese ca astăzi, sub cupola domului Achelous, să fie o dimineață mohorâtă, ceea ce îmi accentuase suplimentar disconfortul. Mă împleticeam către bucătărie, ca să-mi prepar un supliment de vitamine care să mă apropie de parametrii de funcționare optimă, când, în partea din stânga-sus a câmpului vizual, mi se aprinse alerta mesageriei. Am scăpat o înjurătură printre dinți, enervat că uitasem să o dezactivez și am ignorat-o. După ce am dat pe gât cocktailul revigorant, mi-am continuat periplul matinal spre baie. Dușul rece mi-a repus sinapsele în funcțiune, așa că am devenit apt de o nouă zi.

Am revenit în bucătărie pentru micul dejun, fredonând mecanic linia melodică a unei piese ce-mi rămăsese captivă în cap de la sindrofia din club. Selectasem de pe consolă o omletă, o felie de pâine cu semințe și cafea neagră, iar în timp ce se pregătea masa, am hotărât să-mi verific programul zilei și e-mailurile.

Constatasem cu satisfacție că nu-mi fixasem activități importante înainte de prânz, așa că aveam suficient răgaz să-mi revin complet. În dosarul Intrări mă așteptau două mesaje necitite. Primul: „Sper că te-ai distrat bine aseară. Mulțumesc că ai venit! Nathe” probabil trimis din complezență tuturor celor prezenți la petrecere. Al doilea, care se agita să-mi atragă atenția, pâlpâind enervant, conținea toate particularitățile unei reclame. Am rezistat impulsului de a-l arunca la coșul de gunoi și l-am accesat.

Proiecția holografică tridimensională a unui fum gros umpluse camera. Apoi, propulsat de o explozie, un obiect cilindric cu vârful ascuțit țâșni spre tavan într-un vacarm asurzitor. Înregistrarea dura treizeci și patru de secunde și era întreruptă brusc de apariția unui bărbat în etate, cu părul grizonant, spunând într-o solariană cu accent sa’rnian: „E o lansare în spațiu. E antică și nu e a noastră. Pentru detalii, mă găsești aici. Grăbește-te!”. Documentul avea încorporat un set de coordonate de pe Tit, una dintre lunile gigantului gazos Sa’rn.

Am revăzut de mai multe ori imaginile, căutând să elucidez misterul care le învăluia, dar fără succes. Nu-mi semănau cu nimic. Analizând însă cuvintele expeditorului, admițând că el era cel din finalul înregistrării, am făcut două deducții interesante. În primul rând, știa că sunt arheolog, altminteri nu ar fi avut niciun sens să menționeze că secvențele sunt antice. În al doilea rând, nu pricepeam ce vrea să zică sintagma ”nu sunt ale noastre”, ale noastre ale cui? Curiozitatea mă măcina, așa că, la capătul câtorva ore bune petrecute studiind imaginile, am decis că e o pistă ce merită investigată. Oricum, trecuse ceva vreme de la precedenta mea ieșire pe teren.

Dar mai era un aspect care nu se potrivea. De regulă, acest tip de documente erau aduse la cunoștință Institutului de Arheologie pe căi oficiale, or fișierul mi-a parvenit prin intermediul adresei personale de corespondență. Era evident, dintr-un anumit motiv, sa’rnianul încerca să evite autoritățile. În astfel de situații, procedura era explicită și impunea informarea superiorilor. Doar că birocrația în cadrul administrației era de o complexitate proverbială, așa că nu era nicio șansă ca lucrurile să se miște prea curând. Și chiar dacă, prin absurd, formalitățile ar fi fost accelerate, aveam o vagă bănuială că echipa Institutului, căreia i-ar fi revenit misiunea să se ocupe de caz, n-ar fi descoperit nimic la coordonatele transmise.

De îndată ce am găsit o scuză veridică pentru a lipsi zece zile de la muncă, mi-am rezervat bilet la prima cursă către Tit. În drum spre Cosmodromul Central de pe Anyme am sunat-o pe Nathe.

— Unde pleci? se burzului Nathe de pe display-ul videofonului.

— E confidențial. Îți voi povesti la întoarcere.

— Vad, atitudinea ta mă îngrijorează. Nu seamănă deloc cu tine.

— Nu-ți face griji. Vorbim când mă întorc. Voiam doar să te rog să ai grijă de Mak cât lipsesc.

 

* * *

 

La circa șase ore de la primirea fișierului, intram pe ușa cabinei pe care, cu litere mari, albastre, scria numele meu – Vad Eac. De obicei, nu călătoream la clasa I, numai că acum aveam nevoie de liniște ca să-mi pun ordine în gânduri. Într-adevăr, Nathe avea dreptate, un atare comportament nu mă definea. Nici măcar eu nu mă recunoșteam, dar cu cât se micșora distanța până la destinație, cu atât credința că mă aflam în fața unei descoperiri epocale era mai intensă.

Mare parte a primei zile, din cele trei cât îi lua unei nave a Regiei de Transport Interplanetar să parcurgă drumul până pe Tit, am revăzut de sute de ori cele câteva zeci de secunde ale filmului care mă împinsese în această aventură. Deja cunoșteam fiecare cadru al înregistrării și eram capabil să-l reproduc, într-o proiecție mentală, cu fidelitate absolută.

Era a doua zi a călătoriei când, la ora prânzului, un tril discret mă anunță că cineva se află în fața intrării. Ușa glisă lin în lateral. În tocul ei apărură zâmbetul candid al unei pallasiene și celebrii ochi verzi-metalizat cu care erau dotate aceste ființe.

— Bună ziua, domnule Eac! Nucleul solicită contact neîntârziat cu dumneavoastră, spuse cu o voce căreia nu i te puteai împotrivi.

Auzisem de pallasieni încă din copilărie, dar era prima dată când interacționam cu un mesager al Nucleului în carne și oase sau, mă rog, din ce or fi făcuți. Cerința sa mi se părea însă și mai neverosimilă, având în vedere că puțini au beneficiat, de-a lungul timpului, de privilegiul de a conversa cu însăși Entitatea.

Tot ce se știa despre Nucleu era învăluit într-o negură enigmatică. Majoritatea poveștilor susțineau că ar fi o inteligență artificială al cărei scop a fost să identifice un sistem planetar adecvat dezvoltării unei comunități și să piloteze nava către noua lume. De asemenea, se crede că Entitatea ar deține atât rolul de protector al pasagerilor, cât şi cel de călăuză spre îndeplinirea obiectivului. Totuși, prezența Nucleului în viața societății era foarte discretă, iar în rarele circumstanțe în care intervenția sa se impunea, aceasta se manifesta prin intermediul pallasienilor.

Curios era că cei ce intrau în contact cu Entitatea nu păstrau amintiri de pe parcursul întrevederii, în afara unei scânteieri misterioase în căutătura mesagerilor. De altfel, am experimentat senzația pe propria piele. Când mi-am recăpătat cunoştinţa, mă aflam întins în patul din cabina personală, suferind de un sindrom amnezic ce acoperea perioada întâlnirii la nivel înalt. În schimb, simțeam de parcă tocmai fusesem dezintegrat până la ultima moleculă și asamblat la loc, ca și cum cineva mă reclădise cromozom cu cromozom.

 

* * *

 

Spațioportul Hu-Gens, din orașul Antilia, de pe Tit, era un mușuroi unde, fără softul de ghidaj instalat la asolizare, aveai toate șansele să-ți irosești sejurul bâjbâind după o ieșire. Petrecusem 15 minute gonind prin pasaje suspendate, culoare labirintice și platforme zburătoare, până să ajung în aerotubul care ducea la hotelul Cass, situat în proximitatea cosmodromului.

Alesesem locul în ideea că nu voi sta mult pe luna lui Sa’rn. Nu-mi plăcea să călătoresc, în principal fiindcă percepeam acomodarea la noile împrejurări ca un calvar. Singurul lucru care mă putea scoate din vizuina de la Institut erau chestiunile legate de preocupările mele referitoare la începuturile cuceririi spațiului. Oricum, adânc în sinea mea, încă trăgeam nădejdea că sunt victima unei farse puse la cale de colegii mei, ca să mai râdă pe seama lui Schizo, așa cum mă porecliseră, și că foarte curând mă voi întoarce acasă.

Deși ardeam de nerăbdare să confrunt indicațiile primite cu hărțile locale, protocoalele cereau ca, înainte de orice, turiștii străini să treacă prin procedurile de obținere a dreptului de ședere și a cazării.

Am fost surprins de faptul că hotelul nu era foarte aglomerat, având în vedere că ne aflam într-o zonă turistică, în schimb condițiile din cameră erau, eufemistic vorbind, cazone. Mobilierul se rezuma la o masă, un scaun și un pat inconfortabil de metal.

După duș și un prânz frugal, am revăzut, a nu știu câta oară, filmul. Apoi, utilizând o copie a fizionomiei individului din încheierea fișierului video, am inițiat o căutare în baza de date a populației de pe satelitul gigantului gazos. Așa cum îmi închipuisem, încercarea de identificare a personajului nu a dat niciun rezultat. Unica posibilitate rămasă era să mă deplasez la coordonatele primite.

Harta interactivă localizase punctul de rendez-vous undeva în subteranele suburbiilor sud-estice ale aglomerației urbane Xanadu. Drept urmare, am rugat recepția să-mi pună la dispoziție un mijloc de transport și am coborât în fața hotelului.

— Domnule Eac, îmi pare rău, încă nu am reușit să rezolvăm solicitarea dumneavoastră, spuse cu un zâmbet larg recepționerul, venind către mine.

— Nu-i nimic, aștept aici.

— Cum doriți, doar că o să dureze.

— E vreo problemă?

— Din nefericire, rețeaua de aerotuburi nu duce în zona respectivă, iar vehiculele sunt extrem de rare.

— De ce?

— Să spunem că… nu este o zonă prea frecventabilă.

— Am înțeles. În acest caz, ce opțiuni aș avea?

— Puteți lua aerotubul RX-32-Albastru 4 până la capătul liniei, iar de acolo să închiriați un autopropulsor cu care să continuați călătoria. Trebuie însă să vă avertizez că vă asumați un risc major.

— De ce?

— Zonele periferice sunt periculoase.

— Am înțeles asta, dar de ce?

— Nu sunt sub controlul Nucleului.

— În regulă, mulțumesc pentru ajutor.

Nu eram un tip curajos, cel puțin nu mă consideram, în schimb eram înzestrat cu o combinație letală de curiozitate și încăpățânare, o caracteristică moștenită, cu bunele și relele ei, de la tata. Dacă cineva voia să fac ceva, era suficient să-mi spună că nu sunt în stare de așa ceva, că aș fi mutat și munții din loc doar ca să demonstrez contrariul.

Mă aruncasem în aerotub, iar într-o oră completam formularele în fața ordinatorului de închirieri vehicule. Optasem pentru un Ciclop, un monoloc în formă de cub, cu un far imens în partea de sus a cabinei. Cum am urcat, receptorii olfactivi mi-au fost inundați de mirosul substanțelor de curățare ieftine. Măcar știam că este cât de cât curat. Am introdus coordonatele întâlnirii și m-am cufundat în tapițeria moale a scaunului. Conform computerului de bord, călătoria dura 20 de minute.

Examinam distant clădirile și oamenii pe lângă care treceam, fără a fi capabil să empatizez cu lumea din jur. Constatasem că inițial străzile fuseseră largi și luminoase, cu oameni îmbrăcați în culori vii, zâmbitori, însă, pe măsură ce mă afundam în periferiile megalopolisului Xanadu, clădirile deveneau mai ponosite, iar minele locuitorilor încruntate. Nuanțele predominante viraseră spre negru și gri, iluminatul stradal estompându-se treptat, până ce se stinsese complet. Peisajul ce se așternea sub ochiul lucios al Ciclopului era dezolant. Îmi amintisem teza unui cercetător extravagant care susținea că indivizii de aici aparțin unei alte specii. Argumentația sa se baza pe faptul că aspectul fizic al ființelor din subterane se diferenția drastic de al nostru.

Vehiculul frână subit, evitând la limită să treacă peste o creatură mică, ghemuită în mijlocul șoselei. Era un plod al perifericilor, de câțiva anișori, cu capul caraghios de mic și membrele aidoma unor crengi noduroase. Numaidecât, Ciclopul fusese asaltat de gloată. Unii dintre ei, struniți cu lanțuri și zgărzi cu țepi de alți semeni de ai lor, se smuceau și rânjeau precum fiarele. Inima îmi bătea nebunește. Încremenisem de frică. Monstruozitățile ajunseră la vehicul și începură să-l zgâlțâie cu putere. Nu posedam vreo armă, și chiar de aș fi avut, nu cred că mi-ar fi fost de mare folos. De un lucru eram sigur, când vor străpunge caroseria micuțului transportor, bestiile aveau să mă sfâșie în bucăți.

Deodată, un fluierat prelung, pe o tonalitate ridicată, se auzi din depărtare. Hidoșeniile se opriră. În privirile lor, care brusc nu mai arătau așa de fioros, se citea o spaimă terifiantă. În doar câteva clipe, strada deveni pustie. Scăpasem… sau poate că nu.

În fața vehiculului apăru un ins îmbrăcat în combinezon negru, cu o cască cu vizor întunecat.

— Domnule Eac, bine ați venit! Coborâți fără grijă, acum sunteți în afara oricărui pericol.

Deși vocea era blândă, suna mai degrabă a poruncă decât a rugăminte.

Încă îmi mai tremurau picioarele, dar nu aveam prea multe alternative. Un refuz ar fi putut să-l facă pe străin, pur și simplu, să lase pocitaniile să-și termine treaba. Așa că am deschis ușa, pășind sfios în afara vehiculului.

— Cine sunteți? am izbutit să îngaim, cumva.

— Profesorul Zeus Ackner, gazda dumneavoastră.

— Dumneavoastră mi-ați transmis mesajul?

— Da.

— De unde îl aveți?

Din spatele căștii răzbătu un oftat greu.

— Nu m-am înșelat. Domnule Eac, suferiți de o curiozitate incurabilă, indiferent de situație, dorința de cunoaștere vă anihilează orice alt sentiment. Totuși, n-ați vrea să ne continuăm discuția la o cană de ceai?

 

* * *

 

Zeus Ackner era portretul etalon al cercetătorului nebun. Părul cărunt, ciufulit, îi dădea un aer neîngrijit, iar irisurile albastre, străjuite de sprâncene stufoase, aveau un efect paralizant asupra oricărui interlocutor. Buzele pline i se arcuiau într-un surâs blajin, contrastând, ca și cum n-ar fi fost ale lui, cu fața colțuroasă.

Ne aflam în apartamentul său. Era o casă modestă, cu aer de muzeu, cu mobilier vechi și tot felul de mecanisme bizare pe care nu le recunoșteam și al căror rost îmi era de nepătruns. Atenția mi-a fost atrasă de o cutie dreptunghiulară, cu fețe mari, de dimensiunea a patru palme. Dispozitivul avea în partea de sus un disc și o pâlnie imensă.

— Frumoase exponate, am zis încercând să încheg o conversație.

— Da, da, da! Ackner răspunse absent, întinzându-mi o ceașcă plină cu lichid roșiatic, aburind.

— Deci, cum l-ați obținut?

— A, da. Filmul?

— Exact.

— Vad… îmi permiteți să vă spun Vad?

— Desigur.

— Ce știi despre ce e dincolo de Centura de asteroizi?

— Ce să fie? Patru planete cu sateliții lor și alte corpuri cerești de diferite mărimi.

— Așa. Și de ce crezi că nu le cercetăm îndeaproape?

— Nu ne oprește nimeni, doar că ar fi o pierdere de vreme inutilă. N-avem ce găsi acolo, sunt prea aproape de soare.

— Nu e o atitudine demnă de un savant. Deci, am să repet, de ce nu mergem acolo?

— Te referi la faptul că suntem împiedicați de Scutul ridicat de Nucleu?

— Nu ți se pare ciudat?

— Ce să fie ciudat? A fost construit ca să ne protejeze de acțiunea nefastă a astrului.

— Vad, nu te pricepi să mimezi prostia.

— Nu înțeleg unde bați.

— Explicația cu protecția nu ține, deoarece ar fi fost mai lesne să izolăm lumile pe care trăim decât întreg Sistemul Intern. Menirea Scutului este alta, și anume de a opri ceva sau pe cineva să iasă de acolo?

— Radiațiile? am întrebat, strecurând o ușoară doză de ironie.

— Hai, că poți mai mult de-atât.

Răbdarea mea fusese pusă la grea încercare. Nu aveam niciun chef să continui acest joc stupid de nivel preșcolar.

— Domnule Ackner, scopul vizitei mele este altul. Vă amintiți?

— Asta făceam. Așadar, ce ai zice dacă ai afla că de partea cealaltă a Centurii se întinde un tărâm fantastic.

— N-ar fi prima dată când aud așa ceva. Toți copiii cunosc legendele cu monștrii din spatele Scutului. Am crescut alături de povești despre ființe care se omoară și se devorează între ele.

— Exact! Doar că eu îți pot arăta sâmburele de adevăr din spatele miturilor, iar realitatea s-ar putea să nu coincidă cu închipuirile unora dintre noi.

— E puțin probabil. Nucleul ar ști.

— N-am zis că nu știe.

— Insinuezi că a făcut-o dinadins? Care ar fi motivul?

— Același pentru care a distrus sau a ascuns dovezile existenței unei civilizații băștinașe dinaintea Sosirii noastre în sistem.

— Adică?

— Îndeplinirea misiunii de a ne proteja.

— Bătrâne, încep să cred că-mi irosesc timpul în zadar.

Am dat să mă ridic.

— Cum dorești! Dar fiindcă tot ai bătut drumul, n-ai vrea să revedem împreună filmul pe care ți l-am trimis?

— Nu e nimic acolo care să-ți susțină teoria nebunească.

— Mai acordă-mi câteva minute.

Ackner porni amplificatorul acustic. În încăpere răsună modulația caracteristică radiației cosmice de fond. Undeva, din spatele acelor foșnete și țiuituri, abia perceptibil, se auzi un zgomot care aducea cu bătăile inimii unui făt nenăscut.

— Ascultă, zise ducându-și arătătorul la ureche.

— Așa? am făcut circumspect.

Profesorul atinse hologramele câtorva grafice proiectate în fața sa izolând și intensificând sunetul.

— A? Ce spui?

— Bătăile?

— Bravo! Și mie mi-au sărit în ochi, mă rog, urechi. Pe parcursul mai multor ani m-am căznit să le identific originea. Descoperisem că veneau dintr-o zonă a spațiului aflată la o mie de ani-lumină, departe de orice sector al galaxiei colonizat de noi. Inițial, crezusem că e un semnal de la o altă civilizație…

— Altă civilizație? aproape că pufnisem în râs.

Ackner continuă de parcă nu m-ar fi auzit.

— …numai că mi-am dat seama că este, de fapt, o reflexie a unuia emis din sistemul nostru solar, acum aproximativ două mii de ani. Luasem în calcul două ipoteze: una mai exotică, ce presupunea că o civilizație ar fi interceptat emisia și, ca răspuns, o retransmitea; alta, mai prozaică, pornea de la supoziția că semnalul, pur și simplu, fusese reflectat de un obiect sau fenomen natural.

— Acum două milenii?

— Da.

— Imposibil! Sistemul solar era nelocuit. Trebuie să fie o greșeală.

— Așa am crezut și eu, prin urmare am încercat să-l decodific. Așa a început o lungă perioadă de căutări și documentări cu privire la dispozitivele antice de emisie-recepție. Mărturisesc, ca să ajung la unele informații am vândut tot ce am avut, am făcut și împrumuturi, iar pentru altele am recurs la practici nu tocmai legale, de aceea am fost constrâns să mă ascund aici. În fine, în timpul uneia dintre plimbările mele recreative prin suburbiile din Xanadu, am descoperit un magazin de vechituri, cu o sumedenie de artefacte și înscrisuri aparținând culturii antice a perifericilor. Norocul a fost ca printre ele să fie o serie de scrieri în două limbi diferite, idiomul solarianei vechi și una pe care sursele o menționau ca teluriană. Pe temeiul unei analize comparative, am reușit să traduc parte din textele găsite și să-mi dau seama că unele obiecte sunt aparate de comunicare.

Ackner scoase de sub masă o mașinărie cubică, cu latura de un cot, și o conectă la inteligența artificială a apartamentului. În cameră răzbătură, printre pârâituri, cuvintele unei limbi necunoscute. O voce de bărbat le pronunța rar, cu emfază, făcând pauze lungi între propoziții.

— Ce-i asta?

— Teluriana. Graiul monștrilor tăi din copilărie.

— Aha! Și ce zice?

— Nu înțeleg integral, dar relatează lansarea unui vehicul spațial.

— Asta…

— Șșșșșșșșt! Ascultă. Ce auzi dincolo de cuvinte?

— Nimic, exceptând sunetul ambiental.

— Exact. Nimic. Adică pauze, am presupus că vorbele sunt susținute de imagini.

Profesorul făcu câteva ajustări la aparatul său și porni holo-proiectorul. Un nor de particule într-o mișcare browniană apăru în mijlocul încăperii. După alte reglaje, claritatea se îmbunătăți suficient cât să se întrezărească silueta unui obiect care se ridică dintr-un nor de fum. Ackner mai rulă niște softuri de eliminare a interferențelor optice, apoi zise:

— Asta e! Uite!

Prin fața ochilor mei se derula filmul revăzut de nenumărate ori. Din noua perspectivă, rezoluția obținută mi s-a părut de-a dreptul senzațională. Când proiecția ajunse la ultimul cadru, pe care îl cunoșteam, profesorul o îngheță.

— Vad, ceea ce vei vedea îți va schimba viața. Ești sigur că vrei să mergi mai departe?

Am încuviințat cu o scurtă mișcare a capului. Fișierul video reporni. Înălțarea navei din norul de fum fusese succedată de o simulare grafică rudimentară. Nouă globulețe – planetele sistemului – ocoleau pe traiectorii concentrice soarele, a cărui hologramă plutea la un metru de podea. De pe suprafața celei de a treia sfere se desprinse un obiect ce semăna cu o farfurie ataşată de un corp poligonal cu zece feţe. Vehiculul se îndreptă către prima planetă exterioară, își continuă drumul spre cea de a doua şi, în sfârșit, părăsi sistemul solar. Preț de o respirație, spaţiul de holo-proiecţie se golise, doar pentru a fi umplut din nou cu ilustrații și scheme ale componentelor navei.

— Asta e tot? am întrebat deznădăjduit.

— Din nefericire, da!

— Dacă e ceea ce spui, ar trebui să facem publică înregistrarea.

— Am putea, dar nu sunt sigur că vrem. Nu avem nicio garanție că ceea ce vom afla ne va fi pe plac şi în conformitate cu aşteptările noastre.

— Sutem oameni de ştiinţă, numai adevărul contează.

— Vezi tu, nu m-aş hazarda să vorbesc despre ceea ce încă nu cunoaştem. Indiferent ce sau cine se află dincolo, orice ar însemna acel dincolo, sunt convins că ne este foarte apropiat. Adică, există posibilitatea ca evoluția să fi avut un curs diferit, în funcție de condițiile mediului înconjurător, dar, în esență, suntem făcuți din aceeași materie, din aceleași molecule, atomi, particule elementare, aşadar suntem rude. Mai mult, în cercetarea mea am făcut câteva descoperiri colaterale. De pildă, măsurarea timpului în zile de 24 de ore și ani de 365 de zile, apoi numele corpurilor cerești locuite de noi, evident cu unele distorsiuni apărute în decursul anilor, și multe altele, nu au origini clare în cultura noastră, ca și cum ar fi fost preluate de altundeva. De unde deduc că, într-un fel sau altul, un prim contact s-a produs deja.

În pofida faptului că încercam să-mi păstrez scepticismul constructiv, sufletul mi se umpluse de bucurie. Eram în pragul poate celei mai mari descoperiri făcute vreodată de civilizația noastră.

— Profesore, consider că una din cheile enigmei este să găsim sonda. Corelând datele obținute, putem stabili poziția ei actuală și trimite o expediție pe urmele ei.

— Așa este. Din păcate, de vei dori să pornești pe acest drum, vei fi pe cont propriu. Resursele mele sunt insignifiante, iar Institutului nu i se va permite să se implice.

— Cum? De ce?

— Crezi că Nucleul te va lăsa să divulgi secrete ce ar periclita civilizația pe care este însărcinat să o apere?

— Hm! Da, cred că ai dreptate. Dar, oricât m-aş strădui, nu voi reuși să procur o navă ale cărei performanțe să fie comparabile cu ale celor guvernamentale. Și nu e vorba de credite, ci de accesul la tehnologie. Călătorind cu un vehicul de serie, voi îmbătrâni până…

M-am oprit la jumătatea frazei. Realizasem că eram pe cale să rostesc o tâmpenie. Ackner și-a dedicat întreaga viaţă acestei cauze și, chiar dacă nu-și văzuse împlinit visul, nu-și pierduse speranța că, într-o zi, ne vom întâlni semenii de dincolo de Centură. Ca să se întâmple asta, era absolut necesar să-i fie continuată munca. Nu știu de ce, dar se pare că profesorul îmi hărăzise mie această responsabilitate.

— Descoperirile mari cer sacrifici pe măsură. Și nu toți sunt pregătiți să le facă, spuse Ackner, accentuând fiecare cuvânt.

În ciuda eforturilor de a rezista tentației, am fost ademenit în mrejele misterului, iar acum, excentricul savant mă trăgea, aidoma unui pescar iscusit, spre vârtejul deciziei pe care și-o dorea.

Întrezărisem intenția bătrânului de a tatona forța curiozității și a încăpățânării mele, poate că îmi descoperise punctul slab aplicând o strategie atent pregătită, ori poate atinsese ținta fortuit, important însă era că mă făcuse să cred în visurile sale, în povestea sa.

— În regulă, am zis cu toată fermitatea de care dispuneam în acel moment, o voi face!

Mina dură a profesorului Zeus Ackner fu sfâșiată de o grimasă ce putea fi interpretată ca fiind un zâmbet – maximul de exteriorizare sufletească de care îl bănuiam în stare.

La despărțire, îmi transferă o copie a tuturor cercetărilor sale și-mi dădu cadou decodorul și strania cutie cu pâlnie, pe care o remarcasem la venire, spunând doar atât:

— Vei avea nevoie de ele!

 

* * *

 

Anii la bordul vehiculului de explorare s-au scurs unul după altul, aproape imperceptibil. Majoritatea zilelor mi le-am petrecut absorbit de studiul culturii și limbii vechilor teluriani. Oricum, în afara decorului, trăind acum pe o navă spațială, viața mea nu se schimbase radical față de cea de la Institut.

Când descoperisem sonda, plutind nestingherită, de milenii, eram mai în vârstă decât Ackner la plecarea mea în misiune. La vederea ei, m-a cuprins un sentiment de vină, că îndrăzneam să perturb zborul acestei relicve cosmice. Mă simțeam ca și cum aș fi pângărit sacralitatea unei civilizații pe care mintea mea nu o putea cuprinde.

Am adus micuțul vehicul în cala navei mele. M-am apropiat și l-am mângâiat timid, cu buricele degetelor, ca pe o bestie fioroasă pe care voiam să o asigur de intențiile mele pașnice.

— Stai liniștită, nu te voi răni.

Deși era un obiect neînsuflețit, mi s-a părut firesc să mă adresez sondei ca unei ființe raționale; în fond, purta în ea sâmburele unei întregi civilizații.

Am descoperit în vehicul un disc de aur, a cărui învelitoare din aluminiu conținea câteva simboluri, reprezentând instrucțiunile de utilizare. Am așezat obiectul pe cutia cu pâlnie primită în dar de la profesor. Un braț automat s-a poziționat deasupra plăcii și și-a proptit acul din vârf în suprafața ei vălurită, care a început să se învârtă. Am conectat decodorul. Și încăperea s-a inundat de o lumină multicoloră, de parcă s-ar fi deschis o poartă spre un alt univers. Un ținut mirific, cu o imensă diversitate de vietăți, plante spectaculoase și peisaje uimitoare. O civilizație grandioasă – cu sunetele, știința, muzica, gândurile și trăirile ei.

În timp ce pregăteam datele pentru a le transmite către casă, o revelație m-a lovit în moalele capului. Genunchii mi s-au înmuiat. Nu. Nu puteam face așa ceva. Entitatea Conducătoare n-avea să îngăduie ca informația să devină publică. Știind firea expansivă a civilizației noastre, un conflict de anvergură ar fi fost inevitabil iar, pesemne, Nucleul o știa și încerca să ne protejeze pe unii de ceilalți, deopotrivă. Poate că într-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat, lucrurile aveau să se schimbe. Deocamdată, însă, acea zi nu sosise.

Am închis ochii, dorind să mă ascund de hotărârea pe care o luasem. Nu credeam că voi ajunge vreodată să dau un astfel de ordin.

— Navă, am șoptit, de frică să nu-mi aud propria sentință, șterge toate fișierele descărcate.

— Solicitare îndeplinită, răspunse computerul, cu o rezonanță artificială în glas.

Am tras aer adânc în piept și am continuat:

— Repune sonda pe traiectoria inițială.

Am rămas împietrit în fața hubloului ecluzei, privind cum mesagerul singuratic își reia zborul lin spre infinit. Clipele picurau monoton în clepsidra temporală, din viitor către trecut, prin gâtul subțire al prezentului.

 

* * *

 

Mak, octopedul meu de companie, mă trezise cu o limbă umedă peste ochi. Eram ușor dezorientat, dar văzând, prin hublou, inelele lui Sa’rn, mi-am reamintit că sunt în patul cabinei de la clasa I a navei Regiei de Transport Interplanetar. Eram în drum spre Tit, unde urma să susțin, la Universitatea Sagan, o conferință pe tema ”Simboluri și alegorii în comunicarea interspecifică”. Și de această dată, ca de fiecare dată când călătoream, nu reușisem să mă odihnesc. Avusesem un somn agitat, iar în ultima noapte un vis tulburător, din care, cu excepția unor ochi verzi, nu-mi mai aduceam aminte de nimic.


© Borislav Velimirovici, 2018

© colectiasf.ro, 2018

Povestirile, articolele, eseurile și celelalte materiale publicistice de pe acest site sunt protejate de Legea Dreptului de Autor. Ele nu pot fi copiate și distribuite, pentru uz personal sau public, pe site-uri, bloguri ori pagini personale, fără acordul scris al deținătorilor de copyright!


Romanul ”Colivia sufletelor”, de Boris Velimirovici, poate fi precomandat de pe site-ul Editurii Pavcon, cu o reducere de 25%, apăsând pe linkul de mai jos:

http://pavcon.ro/product_info.php?products_id=234


Fă-ți cont pe site-ul Editurii PAVCON și primești CADOU de bun-venit un audiobook motivațional în valoare de 27 de lei!

http://pavcon.ro/create_account.php

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.