Publicat pe

Egal cu tine însuți

de Victor Martin

De 10 ani încoace, am aceeaşi vârstă. Acest lucru e dovedit de scanările moleculare anuale, care ni se fac în cadrul programului guvernamental de menţinere a stării de sănătate a populaţiei.

În al doilea an nu s-a gândit nimeni să compare scanarea de anul acela cu cea din anul anterior, dar în al treilea an, asemănarea structurii moleculare cu cea precedentă şi, culmea, şi cu cea de dinaintea ei, a stârnit mirare. Perplexitate chiar. Întâi în cadrul strict medical, apoi în acela al presei dedicate sănătăţii. De aici până la marile publicaţii şi la televiziunile internaţionale n-a mai fost decât un pas.

Vă imaginaţi ce înseamnă să primeşti zeci de reporteri în vizită, exact în momentul în care, strângând o sumă de bani, te hotărăşti să dărâmi o debara, să lărgeşti holul apartamentului, să schimbi uşile interioare, să înlocuieşti instalaţia electrică învechită, să pui gresie pe hol, în baie şi bucătărie, să pui faianţă, să înlocuieşti chiuvetele vechi cu unele noi şi cada cu o cabină de duş etc.

Meşteri ca lumea nu se prea găsesc, pentru simplul motiv că au plecat în străinătate, iar tinerii se fac mai mult fotbalişti sau poliţişti. Când îi găseşti, să faci în aşa fel încât să se sincronizeze în vederea unei lucrări comune, indiferent dacă sunt faianţari, zugravi, electricieni sau instalatori, e aproape imposibil. Şi mai greu e să-i faci să muncească în prezenţa reporterilor şi realizatorilor de televiziune; au plecat cu toţii, cam pe la mijlocul lucrărilor, mulţumindu-se cu avansul.

Întâi mi-a trecut prin cap că, pentru mine, timpul s-a oprit din cauza fricii de a mă urca în avion sau din cauză că m-am urcat într-un avion, pentru prima dată în viaţă, fiind obligat să fac o călătorie importantă, destul de greu de făcut cu automobilul.  M-am gândit că acolo sus, deasupra norilor, era posibil ca timpul să fie mult mai relativ decât aici, jos, pe sol.

Lumea a preluat ideea pe nemestecate şi s-au găsit nebuni care să se suie în acelaşi tip de avion ca cel cu care călătorisem eu, la aceeaşi firmă şi pe aceeaşi rută, cu retur.

În speranţa că anul viitor, la scanarea naţională, structura lor moleculară va fi neschimbată, mulţi au făcut drumul de aproape 2000 de kilometri de mai multe zeci de ori, ca să fie siguri.

M-am gândit şi la faptul că era posibil să fi ajuns să treacă timpul mai încet şi datorită migraţiei mele de la un partid politic la altul. În politică se pierde mult timp, până acolo încât începi să ai impresia că acesta stă pe loc. Dacă nu te bagă nimeni în seamă, te muţi la alt partid, cu speranţa că te pune şi pe tine cineva pe liste, mai în faţă, într-un loc eligibil. Scenariul se repetă, iar tu te trezeşti, deasupra programelor sau ideologiilor, că nu te mişti deloc sau te mişti invers curgerii timpului altora.

Spusă cu voce tare, această idee a creat şi ea o mică furtună în politică. Reluată obsedant de televiziunile de ştiri, afirmaţia i-a făcut pe politicieni să se plimbe ca muştele fără cap de la o formaţiune politică la alta, nu în fugă după funcţii, ci după nemurire. Când are bani, ce-i trebuie omului? Îi trebuie timp să-i toace sau să-i înmulţească.

Nici ideea potrivit căreia succesul lungeşte viaţa nu a fost cuiva de folos. Nici ideea că e bine să te hrăneşti raţional, cu produse ecologice. Nici aşteptarea cu speranţă sau fără un scop. Nici bolile psihice, induse artificial, nici drogurile, nici autoflagelarea. Nici simţul umorului, nici înclinaţia către dramatic. Nici durerile de cap, nici sensibilitatea la frig. Nici credinţa, în general, nici credinţa în astfel de idei, până la paranoia. Nici ideea migraţiei cosmice, nici ideea existenţei găurilor negre, nici ideea utilităţii vreunei boli incurabile, nu au fost de vreun folos.

Orice ar fi făcut şi la oricâte chinuri şi-ar fi supus gândirea, la scanare, fiecare a ieşit cu o formulă moleculară schimbată faţă de cea anterioară.

Mulţi s-au apucat să-mi ia viaţa la bani mărunţi, să-mi cerceteze trecutul, activitatea, convingerile de tot felul, relaţiile cu oamenii sau instituţiile statului.

În mod normal, astfel de episoade din viaţă îţi mănâncă zilele. Nu e şi cazul meu, zilele fiindu-mi mâncate de oprirea timpului. Dacă a treia scanare moleculară mi-a adus pe cap presa şi tot felul de agenţii guvernamentale, lăsându-mă şi cu apartamentul nerenovat, ce-a de-a patra scanare mi-a adus pe cap întreaga societate; unele scrisori sau telefoane erau de ameninţare, altele de încurajare. Nimeni nu mai era indiferent în privinţa mea.

Luat de val, am tratat cu umor subiectul, văzând şi obedienţa cu care mă privesc oamenii, de parcă nemurirea nu ar fi tot o însuşire ca oricare alta.

Obositoare, interviurile şi nopţile pierdute pe la televiziuni au continuat.

Dacă aş fi trăit într-o ţară normală, ar fi fost posibil să profit de calitatea mea de a nu îmbătrâni, aş fi scos ceva bani din publicitate, aş fi devenit vedetă şi aş fi avut finanţele să-mi angajez o gardă de corp, poate chiar şi o mică armată. Aşa, nu am avut pe urmele mele decât doi bodyguarzi bătrâni şi graşi, foşti poliţişti, angajaţi de o televiziune mai răsărită, care mă tot sâcâiau cu întrebări şi îşi notau câte ceva, pe ascuns.

Refuzând interviurile şi majoritatea invitaţiilor la televiziuni, m-am mai liniştit, spre sfârşitul anului, dar a venit anul următor, când trebuia să mă prezint pentru cea de-a cincea scanare.

La sugestia unui prieten, care, cel puţin declarativ, nu avea ambiţia de a deveni nemuritor, m-am retras la ţară şi, cum aveam destul timp, m-am apucat de literatură. Primul lucru pe care voiam să-l scriu era un roman inspirat din experienţa personală. În literatură, nimic nu e mai simplu decât să te inspiri din tine însuţi.

Nu îmi era prea clară legătura dintre a fi etern şi a crea o operă eternă, dar cu filosofii din astea voiam să mă ocup mai târziu, având tot timpul necesar.

În pustiul în care m-am retras erau şanse infime de a fi găsit, mă gândeam eu. Şi mă gândeam prost. Într-o dimineaţă, m-am trezit luat pe sus, bătut măr şi cu un sac de cânepă murdară pe cap.

Răpitorii m-au împins, cred, într-un elicopter, am zburat ce am zburat, nici eu nu ştiu cât, că nu mai am noţiunea timpului, apoi am fost aruncat într-o maşină de teren, care scârţâia şi păcănea groaznic.

Drumul a fost înfiorător şi s-a sfârşit într-o pădure cu arbori seculari, foarte deasă, unde nu se găsea decât o construcţie din tablă, ceva semănând cu un garaj.

Când m-au dus înăuntru, am văzut că era chiar un garaj, cu piese de automobil ruginite, aruncate peste tot, unelte agăţate de pereţi, cuve de spălare a pieselor, scripeţi şi alte dispozitive de ridicare şi mutare a diferitelor angrenaje.

Toate ar fi putut fi bune şi frumoase; până când teroriştii mascaţi mi-au pus cătuşe la mâini şi picioare, legându-mă şi suspendându-mă cu cabluri elastice, de oţel, cu faţa în jos, de cei patru pereţi ai garajului.

Din cei 10 ani în care am avut aceeaşi vârstă, 5 i-am petrecut prizonier în această celulă din tablă, în mijlocul unei păduri aflată cine ştie unde. Nu am aflat niciodată cine m-a turnat şi de ce; mascaţii nu erau deloc vorbăreţi. Puneau numai ei întrebări, iar când îi întrebam şi eu câte ceva, se înfuriau fără rost şi se puneau cu pumnii pe mine.

Printre torturile zilnice, prin care răpitorii vor să scoată de la mine secretul încetării scurgerii timpului, vizita anuală a unui doctor cu mutră de felcer e un eveniment. Cât timp îşi instalează dispozitivele de scanare moleculară, vorbim despre orice o după amiază întreagă. La întrebări directe nu răspunde. În rest, de la teroriştii mascaţi nu pot auzi decât înjurături, cam aceleaşi 20 de înjurături, dovedind un bagaj lexical extrem de sărac.

Chinuit pentru un lucru pe care nu-l cunosc, sunt obligat să înghit, zilnic, aceeaşi porţie de terci cu orez şi legume fierte. Şi o imensă porţie de singurătate.

Cu speranţa că vor fi posibile scurgeri de informaţii şi, într-o bună zi, se va afla despre mine, am acceptat ca unul dintre mascaţi să mă înregistreze pe ascuns. Nu ştiu dacă o face pe cont propriu, în speranţa descoperirii elementului care mă determină pe mine să fiu reticent la trecerea timpului, sau face jocul întregii bande, dar nici nu mă interesează.

Ce nu pot înţelege toţi aceşti mascaţi e faptul că eu aş prefera să treacă timpul mai repede, să scap de chinurile unui prizonierat pe care nu-l înţeleg sau, dacă acest lucru nu e posibil, să mor şi să încheiem socotelile.

De la un timp, aşa cum îl percep eu că trece, văd că părul bandiţilor, ieşind din spatele măştilor, e din ce în ce mai alb. Le-am şi spus. E posibil ca privarea de libertate sau împiedicarea omului să se manifeste liber să fie cauza încetării trecerii timpului său. Dacă spaţiul cosmic are formă, de ce n-ar avea şi timpul materialitate?

Agresorii mei nu vor să înţeleagă asta. Spun că e un şiretlic al meu şi, dacă aş putea, m-aş elibera din chingi şi i-aş face pe ei prizonieri.

Departe de mine gândul asta. Din două motive. Întâi, din cauză că, deşi am aceeaşi vârstă, nu mai am aceeaşi greutate, sunt piele şi oase, şi nu mai am forţă să mă lupt cu ei. Pe urmă, mi-e frică să nu treacă timpul prea repede, iar teroriştii, din ce în ce mai albiţi şi cocârjaţi, să moară pe rând şi să mă lase şi mai singur. Cine ştie unde se află garajul ăsta. Poate nici nu e pe Pământ. E posibil să mi se fi şters memoria şi să mi se fi lăsat doar episodul cu elicopterul şi automobilul de teren.

Când trece timpul, e cum e, dar, în condiţiile în care acesta stă pe loc, e posibil să nu fiu în stare să mor. Dacă nu voi fi în stare să mor nici de foame, nici de sete, nici de inimă rea, înseamnă că nu sunt în stare de nimic. Poate acesta e motivul încetării curgerii timpului, să nu fii în stare de nimic, dar nu am de gând să le spun lor. Ăştia sunt gata de orice tortură pentru a afla adevărul; dacă se întâmplă să fie acesta, încetează să mă mai chinuie şi, în consecinţă, nu mai sunt în stare de nimic, nemaiavând un scop precis…

M-am cam ambalat. Nu ştiu dacă am spus lucrurile astea cu voce tare şi nici dacă reportofonul din trusa cu scule e deschis sau nu…


Cartea semnată de Victor Martin poate fi cumpărată de aici, cu o reducere de 25%!

Noaptea orașului ilustrat

http://pavcon.ro/product_info.php?products_id=186

 


Fă-ți cont pe site-ul PAVCON și primești CADOU de bun-venit un audiobook în valoare de 27 de lei!

http://pavcon.ro/create_account.php

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.