Publicat pe

Moara lui Păun

de Florin Giurcă

Mama mi-a spus că mai la deal de casa noastră trăia o familie numită Dumbravă. La ei în curte era o mașină veche, mai tot timpul stricată, pe care o repara un mecanic, unul Vasile. Într-una din zile, piesele și sculele stăteau aliniate ca de obicei pe o mușama, ca niște soldăței, în șiruri paralele: vibrochen, chiulasă, pistoane, prezoane, supape, biele, manivele  și  cuzineți își așteptau rândul în ordine și disciplină. Fiecare componentă era luată metodic  în mână, ștearsă, gâdilată, unsă, montată și demontată de atâtea ori până când  mișcarea de sus în jos a cilindrilor  se transforma  corect în mișcare de rotație a arborelui cotit.

— Stoichiometric, sto-i-chi-o, de la grecescul stoikheion, care înseamnă element și metron, care înseamnă măsură. Măsura amestecului este: la o parte de benzină, avem paisprezece părți de aer. Înțelegi? Măsura de unu la paisprezece e pentru când mergi pe drum drept, cu viteză constantă,  sau când stai pe loc. În ralanti. Dar când ai nevoie de mai multă putere, când urci la deal, sau când accelerezi, atunci stoichiometria e de unu la doisprezece. Mai puțin aer, înseamnă mai multă benzină în camera de ardere. Dar nici prea multă benzină nu e bună, că atunci motorul se îneacă. Știi, când se îneacă face la fel ca omul: tușește. Ai auzit vreodată motorul tușind?

Lia nu era sigură dacă a văzut  vreodată  Fordul mergând fără să tușească.  De fapt, era convinsă că  huruiala aia de semeringuri și rulmenți și fumul gros  care ieșea prin fundul mecanic al microbuzului erau semnele  sigure ale unei bronșite cronice. Stătea de-o parte, la umbra salcâmului, cu mâinile împreunate sub cordonul șorțului de bucătărie, și privea la bărbatul trântit pe spate, cu burta dezgolită, jumătate  băgat sub mașină, și își imagina ce s-ar întâmpla dacă, Doamne ferește,  hudubaia  aia grea de trei tone ar aluneca la un moment dat de pe butuci.  Își alunga de fiecare dată  imaginea catastrofei din minte, mai înainte ca buturuga din dreapta, aceea de sub roata șoferului, să cedeze. Diafragma și cei doi mușchi  abdominali, dreptul și oblicul, desenau pătrățele, trapeze și carouri de fiecare dată când mâna lui Sile se întindea după câte vreo sculă. Vocea lui se auzea când mai sonor, când mai înfundat,  uneori nu se auzeau decât niște icnete, asta se întâmpla când avea de strâns o piuliță mai tare cu tubulara.

— Uite, vezi țeava asta? Pe aici circulă un lichid care acționează frânele. M-ai întrebat aseară la film, ce a pățit mașina lui Cary Grant, că nu mai putea s-o oprească la vale. Asta a pățit, în timp ce-i turnau lui Roger Thornhill whisky pe gât, spionii i-au tăiat conducta asta. Lichidul de frână s-a scurs pe jos și mașina a rămas fără frâne. Acum o să mă întrebi, a continuat Sile după o scurtă pauză, cum se face că, deși era beat mort, Cary Grant nu a pățit nimic?

Întrebarea asta era pur retorică și Lia nu s-a sinchisit să răspundă. Ideea  că Cary Grant  ar fi putut pieri într-un stupid accident la începutul filmului La Nord prin Nord-Vest era pur și simplu ridicolă.

— Mașina asta e un Ford  model 1938, cu patru cilindri pe benzină, o mașină foarte bună pentru drumurile noastre, deși e un pic ruginită. Are loc pentru unsprezece persoane, în afară de șofer. Lia, după ce o fac, dacă pui o vorbă bună pe lângă nea Gicu, te rog eu, să mă lase și pe mine să o conduc, o să te duc într-o  plimbare, până unde vrei tu. Până la moara lui Păun. Vrei?

Tubulara de două zeci a scos un ultim clinchet, aterizând pe mușama, după care  Vasile s-a extras târâș pe spate de sub caroserie. Și-a șters fruntea de transpirație cu mâneca și a privit-o o dată de jos în sus, de la pantofii cu fundiță roz și vârf ascuțit la fusta cloș cu pliuri late, cu floricele fistichii pe fond oranj, cu talia accentuat marcată de o centură maro din piele lăcuită, până la  bluza cu bulinuțe vernil, închisă la gât printr-un guleraș cu colțurile rotunjite. Lia stătea cu picioarele încrucișate, într-o poziție cuviincioasă.  Avea, cu toate acestea,  un aspect ștrengăresc, băiețos,   asta era și din cauza pălărioarei stil capucino  puse într-o parte, peste pletele blonde care îi atârnau până mai jos de  urechi, unde se arcuiau provocator cu vârfurile spre afară, se gândi bărbatul, în timp ce-și ștergea mâinile de unsoare. S-a  așezat pe scaunul de la volan, și-a crăcănat picioarele ca să ajungă la pedale și și-a întins mâinile îmbrățișând volanul, ca un șofer de cursă lungă profesionist. Cum ar fi, s-a gândit, să bage acum în marșarier, să o salte pe Lia pe locul din dreapta și să iasă în trombă pe poarta largă de la stradă și  să facă  la dreapta spre centrul satului?

În curtea largă, unde, când ploua, se făcea mocirlă, printre  găini pestrițe, rațe, gâște și curcani, fata lui nea Gicu Dumbravă  reprezenta  un ghiocel   pitit  sub frunze moarte, sau mai bine, își zise Vasile, un bujor de munte crescut într-o râpă. Soarele care căzuse într-o rână și stătea să apună peste culmea Dealului Căpățânii  făcea ca umbre lungi să brăzdeze colbul alb al bătăturii. Două rândunele cu gușă roșie ciripeau  pe antena aparatului de radio, o sârmă bine întinsă de la un capăt la altul al curții, agățată între  doi corcoduși. De la unul dintre pomi, antena cobora oblic până la fereastra de la bucătărie, unde, pe pervaz, odihnea un radio Stassfurt pe lămpi și butoane din bachelită maro, din difuzorul căruia se auzea o muzică  hârjâită.

Muzica s-a întrerupt brusc și fără preaviz în momentul în care un bărbat neras, cu mustață zburlită, îmbrăcat cu   un maiou spălăcit, prin  găurile căruia smocuri de păr cărunt evadau la vedere,  s-a ivit în cadrul ferestrei.  Omul a trecut iute cu privirea  de la Sile  la Lia  și înapoi la Sile, a hârâit scurt și a scuipat o flegmă. Șoferul   a tresărit la auzul imprecației care începea cu „grijania” și se termina cu „păduchii”,   și-a luat mâinile de pe volan și s-a prelins afară din mașină, făcându-se că cercetează îngrijorat mânerul portierei.   Ca un gest subtil  de apărare, dar care putea  foarte bine să fie  unul de nesupunere, fata și-a îndreptat spatele și și-a încrucișat mâinile la  sân. Întâlnind  privirile semețe  ale Liei, stăpânul casei a simțit  imediat  că are de înfruntat doi inamici în loc de unul, așa că și-a strivit între dinți înjurătura care urma  să țâșnească și s-a întors cu spatele. Din aparatul de radio, o  voce mobilizatoare chema țăranii la muncă pentru strânsul ultimelor chintale de varză timpurie. „Pe tot întinsul patriei, răsuna  bombastic vocea din difuzor, Cooperativele Agricole de Producție  lansează apeluri la întrecere socialistă. Astfel, pe primul loc în recoltarea…”.

— Nu știu, bre, nea Gicule, ce tot ai cu mine, de te legi mereu de mine, ce ți-am făcut? Lasă, că o să fie mai bine când oi pleca eu de la matale, că or să mă ia în armată la toamnă, și atunci să văd eu cine-ți mai rânește ca la porci toată mizeria din curte și cine-o să-ți mai repare rabla  asta, zău așa! Vorbele au fost însă rostite  ori foarte încet și cu fereală, ori Gicu Dumbravă plecase de la fereastră, fapt este că Sile nu a primit răspuns.

Seara, adunați la lumina lămpii cu gaz în jurul mesei din bucătărie, familia compusă din Gicu, soția Leontina și Caliope, fiica de douăzeci de ani a soților Dumbravă, sorbeau zgomotos din linguri de lemn laptele  în care înota un boț fierbinte de mămăligă. Oamenii mâncau în tăcere, cina tihnită era un ritual păstrat cu sfințenie în casele lor. Toate supărările de peste zi trebuiau uitate, toate grijile, nimic nu trebuia să  tulbure pacea așternutului. Igiena somnului și a sufletului, superstiție moștenită din vremurile când părinții și bunicii lor se închinau seara,  înainte de culcare și făceau rugăciunile în fața candelei aprinse, i-a păzit, în credința lor, multă vreme sănătoși. Cu capul aplecat deasupra farfuriei, Lia se gândea la viitorul  pe care și-l plănuise: terminase Școala profesională de asistente medicale și urma să intre la Spitalul comunal, pe post de moașă.  Zâmbi la gândul că avea să aducă pe lume toți bebelușii care se vor naște de la toamnă în sat.  Dar pe al ei, și  atunci zâmbetul i s-a  șters de pe chip, pe al ei  cine-l va aduce?

Leontina Dumbravă, o femeie timorată, cu privirile veșnic plecate în fața bărbatului, avea inima sfâșiată între dezideratul ca fiica ei să fie mulțumită și fericită alături de bărbatul pe care-l iubea, pe de o parte, și supunerea și teama aproape religioase pe care i le datora soțului, pe de altă parte. Fire simplă și sinceră, chipul Leontinei era ca o carte deschisă. Ducea lingura la gură privind cu coada ochiului când la Lia, și atunci fața i se înmuia de milă și de întristare, când, cu  oarecare asprime și îngrijorare,  către  Gicu.

Fiica unor țărani înstăriți, care avuseseră mai înainte de comuniști trei hectare de pământ în centrul satului, bașca han și   cârciumă unde trăgeau negustorii care veneau duminica în târg, coana Tina îl luase pe  Gicu din dragoste curată, deși părinții ei o promiseseră  unui tânăr seminarist, viitorul  popă la biserica nouă  din sat.

Gicu, deși era conștient că o furase pe Leontina de la casa ei fără acceptul socrilor, părea, la rândul lui, a  nu mai fi dispus să rabde același afront din partea unui derbedeu fără căpătâi, un muncitor plătit cu ziua, un sărăntoc cu turul pantalonilor cârpit, cum era Vasile Strâmbei. Atent la orice se întâmpla  în gospodăria lui, fin observator al psihologiei nevestei și fiicei, nu era nevoie ca acestea să-i spună prin viu grai ce au pe suflet. Gicu știa totul. Nu se puteau ascunde de el. Faptul că Leontina îi ținea partea fiică-si împotriva lui nu era o noutate. Răbdase cât răbdase, în speranța că femeia se va da până la urmă pe brazdă și se va alinia cum se cuvine în rând cu lumea. Nu era mânios pe Lia, fata era încă necoaptă la minte, dar ce nădejde să mai pui în educația și îndrumările primite de la o familie dezbinată, în care tatăl familiei nu este în stare nici măcar să-și disciplineze soția?

Nu a dat niciodată cu palma în nevastă sau în fiică, se încrezuse prea mult în puterea de convingere a prestanței sale.  Considera că forța fizică era deja prea mult, o întrebuințare excesivă a puterii și autorității sale. Și ce va face după aceea, dacă nici bătaia nu va fi convingătoare? Urmărea cu coada ochiului cum expresia de pe fața Tinei se schimba alternativ, de la milă și dragoste părintească  la revoltă și dezaprobare și simțea cum indignarea, sfânta indignare masculină îi aprinde flăcări de mânie sub frunte. Palmele au început să-l ardă și pumnii i s-au strâns într-un gest reflex, și s-a gândit o clipă că  s-ar mai putea abține, dar nu s-a mai putut, mânia era deja mult prea mare. Pumnii încleștați au lovit simultan în masă cu toată forța celor nouăzeci și cinci de kilograme și farfuriile cu lapte și strachina cu mămăligă opărită au sărit în aer și s-au împrăștiat peste tot, pe pereți, pe pardoseală, pe rochiile și pe fața femeilor care s-au apărat cu mâinile încrucișate, urlând de spaimă și de durere. Leontina s-a dat îndărăt cu scaunul și a țipat, „bărbate, ai înnebunit?”, Lia s-a ridicat și a fugit afară, trântind ușa după sine, cu ochii în lacrimi. Auzea din spate, din bucătărie, cum tatăl ei arunca vesela de pe masă și spărgea totul, farfurii, pahare, castronul cu lapte și oala cu ciorbă, urlând într-una că el nu vrea să-și dea fata după un păduche, că el nu pentru ăsta a strâns avere, ca să-și  râdă păduchele în urma lui, la cârciumă, cu toți derbedeii din sat, uite, cum l-am făcut eu pe gușat, i-am luat și fata și averea. Leontina s-a sprijinit cu fruntea de caroseria ruginită a Fordului, hohotind de plâns, și a plâns astfel până ce i s-au uscat lacrimile din ochi. Iar la sfârșit s-a oprit din plâns și a îmbrățișat mașina într-un ultim gest tandru, de parcă toate suspinele i-ar fi încăput în habitaclul întunecat și ar fi vrut să le păstreze așa, pentru totdeauna, ca mărturie, iubitului.

Zorii zilei au strălucit ca întotdeauna, impersonal și nepărtinitor, pentru toată lumea. Cocoșii au cântat în coteț, Leontina a ieșit în curte și a dat drumul la găini, la rațe și la gâște, a vărsat grăunțe în cratița ciobită în jurul căreia s-au înghesuit toate ciocurile hămesite, a mers după aceea și a turnat zer clocotit amestecat cu tărâțe  în hârdăul  din grajd din  care cei doi porci  au început deîndată să clefăie, aruncând stropi în stânga și în dreapta. A deschis ușa văcuței, care aștepta în liniște să-i vină rândul să fie mângâiată pe spinare și să i se arunce brațul de fân proaspăt cosit. Cine te va mai scoate astăzi la pășune, Domnica? Oftă, gândindu-se că n-ar vrea să-l mai vadă pe Sile intrând în curte, cel puțin nu în dimineața asta, câtă  vreme Gicu nu s-a apucat încă de treabă și nu și-a schimbat gândurile. Îl auzea pe bărbat trântind capota  mașinii și înjurând pe lângă ea, în timp ce dădea la manivelă. Spre ușurarea femeii, motorul a început să huruie monoton, și în curând  auzi bine cunoscutul scârțâit al porților duble de la stradă, semn că Gicu pleacă în țarnă la munca pământului.

Mașina asta, parte a zestrei de la părinți, fusese, până la venirea comuniștilor, mândria comunei. Făcea  ruta Dumitrești – Râmnicu Sărat și retur, o dată pe zi. Taică-su  avea șofer angajat, îl plătea cu salariu fix, trei sute de lei lunar, numai pentru treaba asta. Câștiga însă destul de pe urma ei, avea clienți berechet, mocanii mergeau săptămânal la oraș cu fructe și legume, iar benzina era ieftină. Când au venit rușii le-au rechiziționat-o, pe urmă le-au dat-o înapoi, ca să le-o ceară după aia comuniștii pentru C.A.P. Din fericire nu s-a mai înființat C.A.P.-ul, a fost cât pe ce. Toate comunele din jur s-au colectivizat,  însă Dumitrești   a scăpat, fiind sat de munte. Oricum, cu timpul mașina a îmbătrânit, ca orice lucru, și acum Gicu  merge cu ea în țarnă și cară prune, mere și fân pentru vită.

Leontina a trântit ușa grajdului în urma ei și a revenit în bătătură. Gicu plecase și închisese poarta în urma lui, iar în curtea rămasă brusc pustie orătăniile scurmau țărâna în legea lor. În prag, palidă, Lia privea cu ochii goi orizontul, acolo unde cerul se îngâna cu pământul, în vârful dealului Căpățânii, unde se întrezărea, stingheră, moara de vânt a lui Păun.

Pe drumul de căruță care urca dealul Căpățânii erau făgașe adânci, creste ascuțite de noroi uscat, care se sfărâmau sub roți. Motorul protesta, ambalat la maxim. Era proiectat pentru șosele  asfaltate, de oraș, nu  pentru muncile astea grele, de tractor. Fordul model T 1938 era, potrivit datelor de catalog, un School Bus, adică un autobuz pentru transportul a  zece – doisprezece elevi. Dar, cui îi mai păsa? Sile mișca fluierând volanul când la dreapta, când la stânga, ocolind gropile și făgașele cele mai adânci. Cu fiecare cotitură vârful dealului i se părea tot mai apropiat, dar știa că asta nu este decât o iluzie optică. Profilul dealului este curb, nu poți să tragi o linie dreaptă din creștet până la poale, din cauza asta nu poți să vezi vârful Căpățânii  atâta timp cât  urci. Sile fusese bun la geometrie, a vrut să facă  Politehnica, la București.  Chiar s-a înscris la examen, la facultatea de Mecanică. A luat examenul.  S-a prezentat în prima zi de cursuri, la adunarea festivă, când a venit Gheorghiu-Dej și a cuvântat în fața studenților.  A doua zi,  însă,   a luat decizia să renunțe la studii, cel puțin deocamdată. S-a gândit că nu are cine să-l întrețină. Mătușa sa, țața Lina, sora maică-si, de care nu-și  aducea aminte, era cerșetoarea satului. Nu că i-ar fi fost rușine de asta. Orice sat își are săracii săi, și țăranii nu-și lasă săracii să piară de foame. Dar el năzuia să iasă cumva la lumină.

Și, pe urmă, a primit și ordin de recrutare. A mai venit și vestea că Lia rămăsese grea. Prea multe deodată. Nu putea să-și pună, cum se zice, mâinile în fund, să lase treaba încurcată în urma lui și să plece. Plus și războiul cu nea Gicu. Cum avea s-o întrețină pe Lia, dacă taică-su ar fi dat-o afară din casă, cu burta la gură, după cum o amenințase?

Cu gândul la nea Gicu, și la întâlnirea avută cu el dimineață, Sile fredona într-una melodia aceea veselă a lui Constantin Drăghici:  Nicio dragoste, la la la la la,  nu e mai frumoasă, la la la la la… ca dragostea noastră, la la la la la la… Dimineață, când s-a prezentat, cum era învoiala, în fața porții lui Dumbravă, și a văzut Fordul ieșind din curte, a făcut semn cu mâna, ca să-l întrebe pe angajatorul lui  ce treabă îi da pentru ziua de azi. Gicu s-a dat jos din mașină, i-a întins mâna, gest carte l-a descumpănit pe Sile, și i-a spus încurcat că îi pare rău că s-au luat ieri la ceartă.

— Ce ceartă, bre, nea Gicule, eu n-am zis nimic de matale, i-a zis Sile, dar Gicu i-a retezat-o scurt: lasă, lasă, uite, ia cheile mașinii și du-te în deal să-mi strângi niște fân pentru vacă, și pe urmă când vii stăm la un pahar să discutăm ceva, bine?  Bine, nea Gicule, a răspuns tânărul și a zburat ca din praștie, cu gândul la discuția de după masă cu viitorul tata socru. Acum, ajuns în vârful dealului, aripile negre ale morii lui Păun stăteau agățate în văzduh ca niște elitre de cărăbuș mort. De partea cealaltă a dâmbului morii, drumul cobora abrupt până la Podul Trestiei, un podeț de lemn aruncat peste smârcurile unde se pierdea pârâul Motnăului. La stânga și la dreapta, cele două sau trei hectare de fâneață ale lui Dumbravă, zestrea Leontinei moștenită de la chiaburul de taică-su, așteptau să fie cosite.

Sile întoarce mașina într-un ocol larg, cât să îmbrățișeze și să soarbă cu privirea toată panorama largă a văii Râmnicului, dar ceva nu pare să fie în regulă. Fordul  nu vrea să mai răspundă la comenzi. Pedala de frână se duce moartă până la fund, spicele de grâu copt sunt culcate la pământ în goana mașinii, în timp ce  malul coboară în fața lui  tot mai abrupt. Părăsind drumeagul de căruță, mașina se duce la vale pe versantul dealului,  versant expus către satul Lupoaia și  ascuns privirilor dinspre Dumitrești. Sile deschide portiera și începe să urle tare, după ajutor, însă își dă seama cât de inutile sunt strigătele sale. Se uită în jos, pământul fuge acum cu șapte zeci  de kilometri la oră pe sub mașina care începe să facă salturi    înalte de un metru, sărind peste bolovani și stânci ca peste niște trambuline.  Acum ori niciodată, se gândește, cu cât întârzie decizia cu atât mașina va prinde o viteză mai mare. Se apucă cu mâna stângă de capotă și își face semnul crucii pe cerul gurii cu limba, și, când Fordul este în aer, se pregătește să se arunce în gol.  Mașina, însă, are alte planuri. După ultima voltă prin aer, se întoarce cu o sută opt zeci de grade și aterizează cu botul în pământ, după care începe să se rostogolească ca nebuna  în jurul axei longitudinale, tot mai la vale.

La câteva zeci de  metri, în fundul văii,  este  mlaștina fără fund, din care nimeni, niciodată, nu a mai ieșit. De ce oamenii ăștia necugetați au construit un drum care se sfârșește într-o mlaștină, se gândește Sile, fără să mai țină seama că el a părăsit de mult orice drum și se află acum pe izlaz, care e teritoriul oilor și caprelor. Prins sub bordul stâlcit, Sile nu-și mai simte picioarele de la mijloc în jos, iar în brațe nu mai are destulă putere ca să se tragă afară de sub cabina care se tot rostogolește. Ah, de s-ar sfârși cândva, cât mai repede, se gândește, ca să pot să stau liniștit, să mă reculeg și să mă organizez. O să găsesc eu o modalitate de a ieși afară din sicriul ăsta zburător, își zice. Și, într-adevăr, nu a mai trecut mult timp și hurducăturile au încetat cu totul și o liniște perfectă  a înconjurat și a sugrumat motorul Fordului, care s-a zbătut o dată sau de două ori și a tăcut definitiv. Cu o încetineală aproape metafizică, de sfârșit de lume, pasta verzuie urca, milimetru după milimetru pe lângă șașiul înfipt  într-un unghi de patruzeci și cinci de grade.

Sile nu a păstrat însă mânie și dorință de răzbunare în suflet. Și-a privit cu seninătate moartea apropiindu-se de el cu pași înceți, oarecum resemnat, iertând  toate, tuturor. Acestea sunt însă numai simple prezumții ale consătenilor, adânc mișcați de tragica soartă a tânărului, întrucât nimeni nu a reușit să scoată la lumină epava microbuzului și cadavrul lui Sile. Nimeni nu a putut să verifice așadar adevăratele cauze  ale  morții tânărului, dacă a fost o crimă, sau un accident, sau o defecțiune a automobilului, sau, Doamne ferește, sinucidere.

Gicu Dumbravă, ca ultima persoană care l-a întâlnit în timpul vieții, a declarat că a rămas stupefiat la aflarea veștii. Nu se poate, a zis, când ne-am despărțit i-am spus că îl aștept ca să punem la punct nunta. Urma să o facem în toamna asta. În nici un caz nu poate fi sinucidere. Cu siguranță, un defect mecanic a fost, eu i-am zis mă, băiete, fii atent ce faci acolo, când repara la motor, că poți să faci moarte de om. Nu m-a ascultat…

Lia a căzut din ziua aceea bolnavă la pat și a zăcut șapte săptămâni. Au dus-o la oraș, i-au făcut spălături stomacale, i-au făcut perfuzii.  Umbla vorba că a vrut să-și ia zilele din cauza inimii frânte, și că a lepădat un copil.

Coana Tina nu a vrut să spună absolut nimic. Se uita toată ziua cu ochii roșii de plâns în zare, unde se vedea moara lui Păun sub streașina cerului. După doi ani, s-a hotărât să doneze, împotriva protestelor soțului, bucata de pământ din deal mănăstirii Poiana Mărului, unde a lăsat un pomelnic de pomenire veșnică pe numele lui Vasile Strâmbei.


© Florin Giurcă, 2018

© colectiasf.ro, 2018

Cărțile semnate de Florin Giurcă pot fi cumpărate de aici cu o reducere de 25%!

Noaptea lemurienilor

http://pavcon.ro/product_info.php?products_id=144

Efectul Metamorphis

http://pavcon.ro/product_info.php?products_id=154

Fă-ți cont pe site-ul PAVCON și primești CADOU de bun-venit un audiobook în valoare de 27 de lei!

http://pavcon.ro/create_account.php

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.