Publicat pe

Mușuroiul de furnici

de Mircea Liviu Goga

Leonard l-a întâlnit lângă casă. Crescuse acolo peste noapte, dintre frunzele veştede ale toamnei, ca un vulcan în miniatură care aruncă o fluidă şi vie lavă neagră sau roşie. Neagră sau roşie – Leonard nu-şi dădea seama ce culoare puteau avea fiinţele care se rostuiseră în adâncurile trunchiului de con, căci nu zărea nici măcar una. Totuşi, convins fiind că e vorba de un furnicar, reteză cu un cuţit mare, de bucătărie, vârful micului vulcan. Aşteptă să se întâmple ceva, ceva deosebit, dar din canalul care urca până la suprafaţă nu se arătă nicio furnică. Atunci Leonard începu să reteze în feliuţe subţiri, ca pe un cartof, întregul muşuroi. Dar fie că lucrătoarele se retrăseseră deocamdată mai în adânc, fie că adevăratul muşuroi se afla el însuşi mult în profunzimea solului, Leonard nu reuşi decât să scurme ţărâna, împrăştiind-o până departe. Până la urmă, joaca asta îl plictisi.

„Probabil canalele se întind, enorme, poate până-n mijlocul pământului, până-n miezul lui arzător. N-am să reuşesc niciodată să le dau de capăt. Şi, la urma urmei, ce rost are?”

Leonard privi în sus, către norii plumburii ce se alungeau pe deasupra capului său.

„Da, ce rost are? Sunt rău, avea dreptate Alice. Nu trebuie decât să te îndepărtezi o clipă de tine însuţi pentru a înţelege o mulţime de lucruri. Să simţi că eşti o existenţă ratată, un muşuroi de furnici părăsit, că în locul sufletului, prin trupul tău se întind doar coridoare lungi, îngrozitor de goale, îngrozitor… și nu ştiu cu ce suflet o mai iubesc pe Alice – dacă acest lucru pe care-l simt se poate numi iubire. Dacă se poate numi într-un fel oarecare”.

Leonard intră în încăperea cu tavanul jos, din grinzi de stejar.

„La ce bun m-aş înşela? – se întrebă. E mai bine să aflu. Să privesc în oglindă”.

Leonard atinse încet cristalul rece. Ştia că dincolo de luciul oglinzii se întindea doar o reflexie a acestei lumi.

„Şi totuşi, vreau să mă înşel. Să mi se pară că dincolo e altfel, că individul care mă priveşte şi-mi seamănă atât de mult nu sunt eu; că există o infinitate de lumi a căror proprietate comună e că mă reflectă – şi că datorită lor, adică interferenţei acestor lumi, eu exist – materia, spiritul, totul datorat unor interferenţe irepetabile”.

Leonard ieşi afară şi merse în grădină. Aici avea încă mult de lucru. Munci până când se făcu amiază şi ar mai fi muncit poate şi după aceea dacă n-ar fi început să plouă. Leonard privi apoi multă vreme pe geam cum muşuroiul de furnici îşi dizolvă treptat versanţii în lichidul murdar ce cădea cu nemiluita.

„Probabil că revederile sunt esenţiale” – îşi spuse el, în după-amiaza aceleiaşi zile.

După ploaie, cerul se mai lumină. Leonard plecă cu puşca prin pădure. Nu ţinea neapărat să vâneze. Lua puşca mai mult pentru a avea motiv de hoinăreală. Trăgea rar şi aproape întotdeauna în vreun animal dăunător.

„Fiecare fiinţă e unică. Fiecare lucru. Dar ne place ideea repetabilităţii. Repetabilitatea este secretul tuturor fericirilor şi totodată motivul pentru care trăim atât de puţine clipe fericite. Căci timpul ne poartă drept înainte, lui nu-i pasă de reamintirile noastre. Nici de reamintiri, nici de revederi. Mâine o voi putea revedea pe Alice. Voi fi fericit, mai fericit decât sunt astăzi, mergând prin pădurea asta tăcută, pe sub cerul de plumb”.

În seara aceea, Leonard s-a întors foarte târziu acasă. A încercat să citească o revistă, dar literele îi jucau înaintea ochilor. Oboseala acumulată în pădure îşi făcea efectul. Atunci, Leonard hotărî că e mai bine să adoarmă. Adormi şi visă. Că dormea în fotoliu, cu revista prăbuşită alături. Lumina electrică rămăsese aprinsă, aşa că-şi putea observa bine obrazul slab şi argăsit de soare. Pe când se contempla astfel, simţi deodată nevoia să deschidă gura. O fojgăială insuportabilă îi urca din stomac şi din adâncul plămânilor în gâtlej, apoi strania ţesătură usturătoare se năpusti în cavitatea sa bucală şi în fosele nazale şi, în sfârşit, obrazul şi barba îi fură invadate de cohorte imense de furnici roşii, sângerii, ce se năpusteau în valuri din nas şi din gura coborând în ghemuri viermuitoare pe piept, pe haine, rostogolindu-se, în sfârşit, pe covor şi umplând odaia ai cărei pereţi deveniră, curând, roşii şi plini de neliniştea vieţii. Leonard începuse să audă şi un fel de marş straniu, un cântec oribil şi înălţător totodată, ce se revărsa parcă din adâncul plămânilor lui acoperiţi cu milioane de insecte, abia mai putând să respire, şi înţelese că nu era cântat de el, ci de micile vietăţi ce-i umpleau plămânii şi stomacul, căci prea era victorios acel cântec – ori el, toată viaţa, fusese un învins, un învins iremediabil. Deveni, apoi, din nou atent la furnicile care umpluseră camera. Oglinda cea mare fusese năpădită de insecte. Leonard observă că fiecare furnică încearcă să muşte din spatele oglinzii şi că în câteva locuri emailul fusese distrus, insectele ajungând până la stratul de argint din care jupuiau infime fâşii. Şi auzi deodată glasul acela, format parcă din milioane de alte glasuri, ca şi când mii de popoare s-ar fi adunat să-i arate un uriaş adevăr pe care, în mod ciudat, nu reuşea să-l desluşească, aşa cum adesea, din cauza ecourilor, într-o gară, nu reuşeşti să înţelegi ce tren se anunţă că va sosi. Apoi multele popoare tăcură, iar furnicile se retraseră din nou în el, lăsând camera tot aşa cum fusese. Doar oglinda devenise o bucata simplă de geam. Şi a trecut destulă vreme până când Leonard a înţeles că nu mai dormea şi că privea îngrozit geamul transparent în care se transformase oglinda.

„Toate lucrurile au o explicaţie – se surprinse Leonard gândind. Poate că furnicile acelea există, dar mult mai posibil e că am visat”. Tuşi. „Nu simt nimic. Am visat. Nu pot trăi în mine miliarde de furnici; da, am visat. Omul – un muşuroi de furnici! Ce caraghios! Azi vine Alice şi o voi iubi. Şi nu va şti niciodată că a fost iubită de un muşuroi de furnici. Doamne, ce gânduri groteşti! Teama de cele ce s-au întâmplat sau teama de cele ce nu se pot întâmpla? Fantome, suntem plini de fantome – în fond, simple restructurări ale propriilor noastre fiinţe. Ca într-o uriaşă sală cu oglinzi, ca un castel, ca o lume de oglinzi. Nespus de grotesc şi de caraghios. Şi tocmai azi, când trebuie să vină Alice”.

Femeia sosi pe la amiază. O întâmpină sărutând-o pătimaş, frământându-i umerii cu o fervoare ce-l surprinse în primul rând pe el.

– Am venit – spuse Alice, apoi nu mai spuse nimic până seara. A fost o vreme nemaipomenită, în care Leonard a simţit cum i se risipesc una câte una temerile. A culcat-o pe Alice lângă el şi au făcut dragoste, lăsând aerul rece al serii să-l înconjoare ca o platoşă, apărându-l pentru totdeauna de nevoia de a se privi în oglindă. Apoi şi ea şi Leonard au adormit, iar Leonard a visat că dormea alături de Alice. Şi deodată şi-a simţit plămânii şi gâtul năpădite de o fojgăială greţoasă. A trebuit să deschidă iar gura. Pe acolo ţâşniră primele valuri de insecte, apoi şi nasul i se lărgi sub presiunea insectelor ce năvăleau din adâncurile lui. Furnicile rubinii umplură camera, acoperiră patul şi, în sfârşit, o descoperiră pe Alice, iar Leonard observă îngrozit cum femeia se mişcă, deschide ochii şi începe să ţipe, iar el nu poate să se trezească, nu poate să oprească insectele care o târăsc implacabile spre el, spre gura lui deschisă, în care Alice pătrunde – dar cum? cum? – pătrunde din ce în ce mai adânc, ţipând şi împotrivindu-se zadarnic. Şi, o dată cu Alice, tot imperiul furnicilor se retrage din cameră, intră din nou în plămâni, în stomac, dizolvându-se apoi în sânge – altfel cum se explică faptul că, iată, el urlă, în sfârşit treaz, şi ţine o furnică roşie între degete, o striveşte şi urlă, încercând să cheme un ceva care deja nu mai există, în timp ce aşternutul gol mai păstrează imprimat conturul trupului atât de drag al Alicei?

„Pentru că – gândi Leonard – aceste furnici nu sunt simple furnici. Ele şi-au construit în mine o lume deosebită, un castel. Da, asta au construit: un castel de oglinzi. Pentru ca ele să trăiască dincolo, în celălalt univers, dincolo de apele oglinzilor, iar noaptea să erupă în universul meu, distrugând lucrurile dragi fiinţei mele, luându-le de cealaltă parte a oglinzii, undeva, în mine. În mine sau la ani-lumină distanţă: totuna. Vin dintr-o altă dimensiune a spaţiului? Dintr-o lume paralelă? Ei bine, ce-mi pasă? Nu trebuie să le mai ofer nimic. Poate aşa, crezând că în afara oglinzii şi a Alicei nu mai există nimic important în această lume, vor pleca, se vor retrage definitiv din mine. Dar vai, oare n-am spus un adevăr prea mare? Pentru că m-aş putea întreba: ce-mi mai rămâne acum, când Alice nu mai este? Nu mai este? – reveni Leonard. Asta nu se poate. Ea a rămas intactă, acolo, în mine. Trăieşte – e absolut sigur!” Leonard se izbi cu palma peste piept. „Aici. Sau poate aici. Unde-o fi intrarea în lumea lor blestemată? Ei, cei de dincolo de oglindă… sună stupid. Mai bine: ei, cei din noi. Sună adevărat”.

Leonard fugi. Plecă spre est, ajungând repede la graniţa deşertului. Şi-a ridicat apoi cortul într-un loc complet pustiu. Pe o rază de câţiva kilometri, singura ridicătură mai acătării era prea plinul său trup şi singura plantă, floarea pe care o purta la butonieră.

„Ştiu ce să le cer – îşi zise Leonard. Să mi-o redea. Şi să plece – să dispară definitiv. Nu le vreau; m-am blestemat”. Ceva vibră în el când gândi asta.

Seara, Leonard se întinse pe nisipul cald. Adormi şi visă că dormea pe nisipul cald al deşertului. Apoi gura îi fu năpădită de furnici, care se repeziră afară, spre lumina lunii, înecându-l aproape. Valul sângeriu şi usturător îi năvăli din nas şi din gură. Umplu împrejurimile. Leonard vru să vorbească, să încerce să ceară ceea ce-şi propusese, dar faringele îi era blocat de torentul de insecte. Şi furnicile colindară mult timp nisipurile, în timp ce Leonard le urmărea surâzător şi din ce în ce mai convins de faptul că, începând din acea noapte, va scăpa într-adevăr de ele. Dar micile fiinţe îl înconjurară, iar Leonard le simţi deodată cum îl apucă şi îl împing către propria-i gură, nepăsătoare la zvârcolirile lui şi la mormăiturile ce se doreau a fi strigăte. Şi Leonard înţelese brusc că, într-adevăr, aceasta e ultima lui noapte pe Pământ, că va fi întors pe dos împreună cu întreg spaţiul dimprejurul lui, aidoma unei mănuşi, pe coordonatele unei dimensiuni străine şi fantastice, iar dacă în cele din urmă nu mai încercă să se opună, o făcu doar pentru că-i trecu prin minte gândul acela ciudat, acelaşi care-l mai încercase în ultimele zile: reîntâlnirea te poate face fericit.

Şi Leonard se prăbuşi în el însuşi, aşteptând să-şi reîntâlnească femeia.


© Mircea Liviu Goga, 2018

© colectiasf.ro, 2018

Povestirile, articolele, eseurile și celelalte materiale publicistice de pe acest site sunt protejate de Legea Dreptului de Autor. Ele nu pot fi copiate și distribuite, pentru uz personal sau public, pe site-uri, bloguri ori pagini personale, fără acordul scris al deținătorilor de copyright!


Cărțile semnate de Mircea Liviu Goga pot fi cumpărate de aici cu o reducere de 20%!

A doua Lună a Pământului

http://pavcon.ro/product_info.php?products_id=129

Insula pescărușilor

http://pavcon.ro/product_info.php?products_id=185

Învățătorul

http://pavcon.ro/product_info.php?products_id=212

Artefactul

http://pavcon.ro/product_info.php?products_id=216

Târgu-Jiu ’59 – Seria România sub Asediu

http://pavcon.ro/product_info.php?products_id=233

 


Fă-ți cont pe site-ul PAVCON și primești CADOU de bun-venit un audiobook în valoare de 27 de lei!

http://pavcon.ro/create_account.php

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.