Publicat pe

O noapte în cimitir

de Anamaria Borlan

Am impresia că visez. Am impresia că sunt trează. Aud undeva ticăitul unui ceas, ceva mai departe de mine, însă, în liniștea nopții, minutarul lovind timpul se propagă cu sunetul unui tunet rostogolit prin cerurile înalte, cuprinse de furtună.

Ar trebui să fie liniște. Nu știu de ce cred că, în timpul somnului, liniștea se depune ca un strat de praf nevăzut. O boare ușoară învolburează pulberea de vise, care se răspândește vălurindu-se încet, insinuant, halucinant.

Mă trezesc. Poate visez în continuare. Întunericul este umed, lipicios și îmi dă frisoane. Tremur puțin, poate nu chiar de frig. Mă gândesc la teamă, frică, spaimă. Nu mă cuprinde niciunul din aceste simțăminte. Cu toate că nu mă simt chiar în largul meu. Ceva mă strânge. De mână, de încheieturi, de mijloc.

Să mă mișc. Să alung înfrigurarea. Nu-mi pot sălta piciorul, brațul, capul. Gâtul mi-e înțepenit și o șuviță de păr rebelă îmi intră în ochi, înțepându-mă neplăcut. Încerc să ridic un deget, măcar să alung senzația de iritare. Parcă aș avea mâna imobilizată. Legată. Simt cum sfoara îmi încolăcește cotul și se mișcă spre abdomen, iar de acolo, spre picioare. Să fie oare un șarpe? Cu un mic efort, mă smulg din această imagine a visării.

Dau să mă ridic în șezut. Capul mi se lovește, cu o bufnitură seacă, de ceva ce ar părea să fie un tavan foarte scund. Buimacă, privesc în sus și văd, încețoșat, câteva scânduri late printre care se preling firișoare de pământ. Simt gustul amorf pe limbă și-mi vine să tușesc. Apoi, ca un torent de greutate, glodul se năruie peste mine, cu bulgări și pietre și așchii de lemn.

Încet, după ce se încheie prăbușirea și mișcarea se oprește, îmi pot întinde un braț. Cu degetele încep să sap, din ce în ce mai iute. Mă răsucesc, cu ceva efort îmi schimb poziția, zgâriindu-mi genunchii și coatele. Locul devine mai larg. Mă avânt în sus și dintr-odată, pot respira aer. Aerul nopții întunecate, mult mai uscat decât cel unde zăcusem.

Mă prind de rădăcinile malului de pământ și mă trag afară. Stau culcată pe spate, privind stelele cerului. Apoi, mă uit în jur. O lespede de piatră alunecată lângă mine. O muchie amenințătoare chiar în fața nasului meu. O placă de mormânt cu un scris ciudat scrijelit pe ea. Trag aer în piept și reușesc să mă ridic. Întâi în genunchi, apoi în picioare.

Mă aflu într-un cimitir. Nu visez. Sunt foarte trează. Simt adierea răcoroasă și binefăcătoare a vântului. Aud mișcarea suavă a frunzelor unor copaci din apropiere. Mai departe, spre zare, văd o ușoară ceață albicioasă, de la luminile orașului și ale reclamelor multicolore. Simt mărunte animale care se târesc prin pământ și micuțe piciorușe de rozătoare alergând deasupra lui, ascunzându-se în tufișuri și în găurile criptelor.

O sete cumplită îmi arde gâtlejul, coboară prin stomac și-mi incendiază venele zbicite. Îmi vine să urlu, dar nu am glas. Trebuie să beau ceva, neapărat, imediat, altfel mă usuc. Și atunci, îl zăresc. Înainte de a-l vedea, i-am sesizat prezența. Făcuse o mișcare sau respirase, de-mi atrase atenția. Era oprit în fața mea, la mică depărtare, privindu-mă. Între mâini ținea un obiect ciudat, lunguieț, ascuțit la un vârf, parcă licărind stins în lucirea îndepărtată a stelelor.

Am știut instinctiv că este o armă. Așadar, trebuie să mă apăr. Dar cine era și ce dorea de la mine? De ce avea intenția de a-mi face rău? Primejdia nu venea din partea obiectului. Omul, cu pălăria trasă peste ochi, avea un fel intimidant de a sta în fața mea. Însă, în acel moment, timpul meu de viață era mai scurt decât al lui.

Înainte ca vârful să plece dintre palmele sale, m-am avântat. Am sărit în sus, peste obiectul care-și luase deja zborul spre mine. Trupul meu căzu peste al lui și ne-am rostogolit printre marginile și bordurile din ciment și marmură ale mormintelor, lovindu-ne, gemând. S-a zvârcolit preț de câteva răsuflări, însă dorința mea de sete fusese mult mai tare.

Mi-am încleștat colții peste gâtul lui, cu o smucitură i-am sfâșiat pielea și i-am despicat jugulara. Lichidul, nu prea vâscos, călduț, un pic sărat și hrănitor, mi-a curs pe limbă și am sorbit cu lăcomie. Înghițitură după înghițitură, corpul lui devenea tot mai moale, mai istovit, mai vlăguit.

Când inima i se opri și pulsul nu-i mai zvâcnea, l-am lăsat că cadă. O formă nedeslușită, doar câteva haine ce-i îmbrăcau învelișul de piele. Pălăria i se rostogolise și părul negru îi atârna în șuvițe peste marginea unui chenar de mormânt. M-am lăsat în genunchi, m-am aplecat peste el și atunci l-am recunoscut.

Nu am vrut să cred că era el. De ce el? De ce tocmai el? Îl lăsasem acasă, să doarmă liniștit, în patul nostru cu cearșafuri de mătase albă. Ochii lui, albaștri și goi, priveau undeva dincolo de orice zare posibilă. Buzele sale, atât de senzuale, atât de pricepute la sărutat, erau ușor întredeschise, ca într-un murmur neauzit de refuz mut, de neacceptare. Pe deget am observat inelul dăruit de mine în noaptea noastră, nu prea îndepărtată, de logodnă.

Să plâng cu lacrimi de sânge? Să urlu ca un șacal rănit în noapte? Să mă simt vinovată? Deloc. Acestea sunt doar clișee verbale și nu se potrivesc cu mine. Nu. Nu se potrivesc. Realitatea este alta. Acum știu cu siguranță că nu visez, chiar dacă, odată, am visat. Ah, prostule! Știu că m-ai iubit ca nimeni altcineva din lumea asta sau cealaltă. Sentimente frumoase, curate, înălțătoare. Apoi… s-a întâmplat. Și, ca un demn cavaler al timpului tău, m-ai îndesat într-un mormânt.

Puteai să-mi spui, simplu și clar, că relația noastră s-a terminat, iubirea s-a stins și că nu mai vrei să fac parte din viața ta. Aș fi plâns, aș fi suspinat, poate chiar aș fi suferit. Un pic. Mi-ar fi trecut, cândva. Ai ales să mă ucizi. Calculat, planificat, cu sânge cald. În mod perfid, să mă otrăvești cu fiertură de galium.

Mi-am întors capul și am privit spre orașul ale cărui lumini se vedeau la linia orizontului. M-am uitat spre pădurea care începea dincolo de cimitir, pădurea întunecată care îmbrăca în straie de noapte muntele Tâmpa. Mi-am făcut imediat un plan. Să ajung acasă, să mă curăț de pământ, să fac o baie înmiresmată cu petale de trandafir, să mă îmbrac frumos și apoi să mă plimb agale pe străzile din centru, unde erau baruri, restaurante, cluburi. Am nevoie de civilizație, de oameni. Până la răsărit mai erau câteva ore bune.

Coborând panta lină a dealului, lăsând în urmă mormintele întunecate, m-am gândit că port în mine, cu mine și prin mine, dragostea noastră eternă. Sunt cuvinte exagerate? Nelalocul lor? Nicidecum. Ca un epitaf. Toate plăcile funerare au câte o inscripție.

Mormântul tău voi fi eu. Sângele tău îmi scaldă venele, îmi încălzește pielea și trupul meu rece. Mi-ai dăruit, la fel ca în basme, viață fără de moarte și tinerețe fără bătrânețe. Mulțumesc dragul meu, că ai fost atât de uman.

N-am fost niciodată mai trează.


Cărțile semnate de Anamaria Borlan pot fi cumpărate de aici cu o reducere de 25%!

Saga Aripile Albastre

http://pavcon.ro/index.php?cPath=1_27


Fă-ți cont pe site-ul PAVCON și primești CADOU de bun-venit un audiobook în valoare de 27 de lei!

http://pavcon.ro/create_account.php

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.