Publicat pe

Omul din New Mexico

de Victor Martin

Pe seama lui Nort Abramovici s-au scris mii de pagini: articole, în majoritatea cotidienelor, studii filosofice sau de meditaţie filosofică, romane ştiinţifico-fantastice, broşuri religioase, de extremă dreaptă sau stângă, schiţe umoristice şi piese de teatru, dar nimeni, absolut nimeni nu poate să dea o explicaţie logică vieţii pe care acesta a dus-o şi eroismului inutil de care a dat dovadã, de la o zi la alta, tot mai mult.

Un mic anunţ, într-un mare ziar, amintea, la un moment dat, despre dispariţia misterioasă a acestui om, unul dintre miile de chimişti străluciţi de la NASA.

Familia şi prietenii priveau neputincioşi cele câteva rânduri de cuvinte aruncate pe marginea unui dosar, aruncat, la rându-i, la vedere, pe măsuţa telefonului.

“Voi lipsi un timp. Nu mă căutaţi!” suna mesajul.

“Cât timp poate lipsi un om de acasă?! se lamenta soţia sa, înghiţind tot mai multe calmante. O zi, două, o lună, două, cel mult, dar el lipseşte de opt luni încheiate şi nimeni nu poate să-mi spună dacă e viu sau mort… Unde s-a putut duce?!”

Nimeni nu-i putea spune.

Retras într-un ţinut pietros, în New Mexico, Nort sfredelea pământul pentru a găsi apă. Sigur că nimeni nu mai avea habar de el şi nu-i trecea nimănui prin cap să-l caute într-un ţinut atât de îndepărtat.

Muncea zi şi noapte, cu unelte primitive, în condiţii de climă aspră, fără a fi câtuşi de puţin stingherit de privirile curioase ale ţăranilor, locuitori ai satului din apropiere.

Ştia că trebuie să reuşească şi a reuşit, ajutat, în mare parte, de noroc. Pânza de apă freatică se găsea la o adâncime de numai şaizeci de metri.

Instalând un sistem de roţi dinţate din lemn, conjugat cu o roată orizontală, uriaşă, construită din acelaşi material, s-a apucat să scoată apă. Cupele erau improvi­zate din cutii de conserve, golite între timp de conţinut.

Înălţarea întregii instalaţii nu a constituit pentru el o problemă de nerezolvat. În cei cinci ani, cât a lucrat  pe un şantier, a exercitat mai multe meserii. Acum, acestea îi prindeau bine. Partea grea era reprezentată de săparea puţului şi găsirea apei, dar Nort a făcut-o şi pe asta, apucându-se, apoi, pentru a scoate apă, să împingă roata orizontală.

Ţăranii au adus un catâr, vrând să uşureze munca omului, dar s-au lovit de dorinţa arzătoare a  acestuia de a împinge singur roata. Şi-au luat animalul şi au plecat, bombănind ceva despre sărăcie, ca un capital de lux pentru unii, arătând cu degetul la tâmplă.

Nort a privit în urma lor, împingând roata cu şi mai mare putere. Râzând, şi-a spus că erau atât de tâmpiţi încât nu erau în stare nici să răspundă obraznic. De trădat, nici atât.

Şi totuşi, nu era aşa; văzând că orăşeanul nebun nu vrea să plece de acolo, unui bătrân i-a venit ideea să telefoneze în cel mai apropiat oraş, pentru a povesti păţania.

După două luni, au apărut reporterii unui ziar local, în căutarea senzaţionalului, menit să le facă foaia vandabilă. L-au intervievat pe bătrân, pe fiica acestuia, pe cei câţiva săteni, ce căscau gura pe acolo, apoi s-au dus la Nort. Erau siguri că vor primi explicaţiile aşteptate, dar nu au ales de pe bandă decât o bălmăjeală despre congresmani, care, cum spunea cel intervievat, înainte de a învăţa cum să mănânce civilizat, ar trebui să înveţe cum să se mănânce, în mod civilizat, între ei. Se spunea ceva despre preşedinte, care, în loc să se ducă să se spânzure, s-a agăţat de un nou mandat, declanşând singura explozie care nu provoacă victime, explozia de bucurie. Le-a emis o ipotetică lege a adevărului, potrivit căreia, dacă tot ce ai citit în ziar e adevărat, nu trebuie să crezi o iotă, pentru că e mult prea adevărat. Le-a emis şi legea gravităţii, potrivit căreia ziaristul ar trebui să-l privească de sus pe politician, din ştreang, apoi le-a strigat, brusc înfuriat, că poporul n-ar trebui să se dea înapoi de la nimic şi că lucrurile trebuie împinse de la spate cu mâinile goale.

Deoarece străinul nu mai avea chef de vorbă şi era destul de târziu, reporterii i-au ocupat coliba, aşteptând ziua următoare. Încăperea oferea un minimum de confort, un pat, cîteva vase de gătit, o sobă, dar nimeni nu-şi aminteşte să-l fi văzut vreodată pe Nort că doarme sau mănâncă. Au scos o sticlă de whisky, au umblat la sacul cu alimente al orăşeanului, s-au îmbătat şi s-au culcat.

După câteva zile, au apărut şi alţi reporteri, veniţi de departe. Deoarece, în fiecare zi, numărul acestora era tot mai mare, primii veniţi s-au supărat şi au început să alerge cu reportofoanele în urma lui Nort. Nu au reuşit să scoată de la el decât faptul că părerea lui e să nu cerem capul preşedintelui, pentru că s-a constatat că nu asta ne trebuie, că nimeni nu e vinovat, toată lumea fiind vinovată, că nimeni nu e deasupra legii, toată lumea fiind pe sub ea şi că e absurd să spunem că  a scăzut numărul crimelor urmate de violenţă.

“Ete, fleoşc!, a izbucnit unul dintre reporteri. Am bătut atâta drum pentru a fi luaţi peste picior de un nebun”.

Supărat de cele auzite, Nort a căzut într-o tăcere totală.

Câţiva reporteri au mai tras câteva casete, apoi şi-au strâns corturile, le-au pus în maşini şi au plecat. Alţii, în speranţa că vor face materiale mai ample, au rămas pe loc.

“Ce face ăsta?! a întrebat unul, arătând spre străin. A trecut  aproape o săptămână şi el împinge înainte roata aia blestemată, fără să mănânce nimic şi fără să se odihnească o clipă. Nici apă nu bea, căci, slavă domnului, a scos destulă. Şi e un frig de mori…”

“Din ce a spus până să-l lovească muţenia, rezultă că e o formă de protest împotriva a ceva sau a cuiva. Înţelege fiecare ce vrea”, a apus un altul.

“Greva foamei nu e, că nu prea are nevoie de mâncare. Cine ştie cu ce supravieţuieşte”, a completat un al treilea.

“E straniu. I-am consumat mâncarea, i-am băut whisky-ul, putem foarte bine să plecăm, s-a hotărât unul dintre reporteri. Nu vedeţi că a amuţit? Trântim un articol trăznet despre un nebun care şi-a construit un dispozitiv în deşert şi scoate apă cu forţe proprii, că nu mănâncă nimic, nu bea apă, bătând în acest sens toate recordurile, şi spune o serie de prostii drăguţe, pe teme predominant politice”.

Mulţi şi-au luat rămas bun de la Nort şi l-au luat în râs, mulţumindu-i pentru găzduire, s-au îmbrăţişat între ei sau şi-au strâns mâinile, apoi s-au urcat în maşini. Numai cei rămaşi au putut auzi profeţia chimistului, care, ieşind brusc din tăcere, le-a spus că vremea se va încălzi şi va creşte numărul infracţiunilor.

Mai mulţi veneau decât plecau, fiindu-le uşor să fie acreditaţi acolo, pentru o perioadă mai mare de timp, de unde să transmită faxuri sau imagini în direct. Au apărut reporteri de la revistele ilustrate, de la o puzderie de televiziuni particulare, de stat, foarte multe din afara Statelor Unite, de la diverse agenţii de publicitate, radiouri sau cotidiane. Erau tot mai mulţi şi trebuiau să fie găzduiţi undeva, să fie feriţi de seceta zilei, de frigul tăios al nopţii şi de desele furtuni de nisip. Mâncau ce aduceau cu ei în automobile sau rulote, cumpărau, la un preţ piperat, rachiul de porumb al sătenilor, jucau bridge, şah, pocher şi aşteptau.

Nici familiile de migratori, în căutarea unei vieţi mai bune, şi cocioabele lor de carton nu au întârziat să apară. Prăvăliile mizere, în care se vindeau obiecte de artizanat primitive, având încrustat chipul lui Nort Abramovici, au apărut ca ciupercile după ploaie. Au apărut frizeriile, cârciumile, hanurile, cu tot ce e necesar unei vieţi cât de cât civilizate. Au apărut rulotele unor familii de vilegiaturişti, au început să apară case din lemn şi prăvăliile cu obiecte de artizanat de vânzare.

Cu toate că noii veniţi erau tot mai sâcâitori, numărul acestora devenind din ce în ce mai mare, Nort Abramovici îşi vedea de treaba lui. Cu privirea pierdută undeva în gol, continua să scoată apă din puţul săpat în piatră. Frazele pe care le spunea, fraze de tipul “cei ce ţin puterea în mână sunt atât de singuri” sau “lumea nu se uită atunci când un reprezentant al puterii cade de pe cal, că animalul este furat”, erau tot mai rare şi mai confuze. Ochii îi cădeau tot mai des pe carcasa bătrânului său Ford, maşină ce îl adusese până acolo; roţile şi piesele mărunte dispăruseră, fiind cărate de săteni, una câte una, la consignaţii.

Îi privea indiferent, cu un zâmbet neghicit pe buze, spunându-şi că legile junglei deranjează chiar şi atunci când sunt aplicate în deşert. Cu hainele zdrenţuite şi faţa brăzdată de cute adânci, lăsate de trecerea timpului, păşea sigur şi egal, ca o jucărie uitată în priză, cu gloata de reporteri în jurul lui.

Reprezentanţii presei încă mai sperau să obţină un interviu mai lung, fiind obligaţi să alerge, cu microfoanele în mâini şi camerele de luat vederi în spinare, în urma lui Nort. Vânau, pur şi simplu, rarele fraze ale acestui perpetuum mobile uman.

“Sunt posesorul unei surse inepuizabile de energie”, a fost una dintre frazele şocante, spusă într-o zi oarecare, când nimeni nu se mai aştepta la ceva interesant.

Declaraţia a găsit şi necredincioşi, dar majoritatea era tentată să-l creadă; la un asemenea efort, un om normal ar fi fost deja mort. Timpul îndelungat de când învârtea roata şi forţa de care dădea dovadă, i-a făcut să se pună în mişcare; ziarele şi-au mărit tirajul, televiziunile au alocat fonduri enorme pentru excursii la fântâna lui Nort. Posturile de radio au dat faliment, pentru că nimeni nu-şi mai credea urechilor; cu toţii voiau să vadă “minunea din New Mexico”.

“Condiţia pentru ca această energie să nu se termine este efortul intens şi susţinut”, a declarat Nort, încordîndu-şi, în mod demonstrativ, toţi muşchii corpului. “Lipsa efortului duce la îngroşarea vaselor de sânge şi accidente vasculare, atrofierea muşchilor, paralizie şi moarte. Am experimentat pe tot felul de animale, de la cobai până la elefanţi”.

El tocmai asta făcea: un efort supraomenesc. Consuma energie din sursa lui secretă, pentru a scoate apă din pământ.

„Dacă posedaţi atâta energie, de ce nu faceţi ceva constructiv, de exemplu, să lucraţi într-o fabrică sau să zidiţi ceva?”, a întrebat o tânără de la o televiziune californiană. ”Aţi putea face experimente de hidrodinamică, aţi putea lucra într-un laborator…”

A fost unul din rarele cazuri când pe Nort l-au putut filma râzând.

“Domnişoară, îmi aduci aminte de un general, da, Brigs cred că îl chema. Acesta a spus că, dacă nu se vor putea lărgi relaţiile cu ţările din estul Europei, e necesar să fie măcar adâncite. Cum crezi că aş putea să muncesc într-un laborator, când de acolo am fugit?! Aici e vorba de supravieţuire. Eu sunt experimentul. Nu e vorba de un mod de viaţă conştient ales; modul de viaţă m-a ales pe mine. Am nevoie de un spaţiu deschis şi de factori stresanţi, nu mănânc, nu am nevoie de niciun fel de lichid şi voi supravieţui, în condiţiile pe care mi le-am ales, vreo opt secole. Dacă intensific efortul, pot să-mi prelungesc existenţa, dar cred că nu are rost să-mi lungesc calvarul. Şi nici pe al vostru…”

“Nu puteţi să-i faceţi şi pe alţii să obţină această formă de energie miraculoasă?”

“Nu, nu pot. Şi nu vreau să încerc. Să transformi munca într-o formă de existenţă, e o prostie. Roca selenară din care am înghiţit un fragment, a furat-o Thomas Moro, colaboratorul meu, iar noţiţele cu analize chimice le-am distrus…”

“E vorba despre Moro, celebrul fizician?!”

“Da, despre el este vorba. A venit la mine să-i analizez o rocă adusă de pe Lună, cu ultimul zbor. Am crezut că e o rocă banală, dar, cum se întâmplă în filmele science-fiction de trei cenţi, nu era aşa. Era o rocă vie. După terminarea testelor spectrale şi analizelor chimice m-a pus dracu’ să ronţăi o bucăţică. Nu ştiu ce m-a împins să fac acest lucru; poate mirosul deosebit de plăcut, ameţitor. Avea gust bun şi am crezut că voi putea rezolva problema hranei pentru cosmonauţi, în special, şi pentru omenire, în general… A fost o greşeală. M-a apucat un râs demonic, o greaţă cumplită, dureri de cap şi, până nu am alergat aproape o sută de kilometri, nu mi-am revenit… După un timp, starea de agitaţie m-a cuprins din nou… Şi am ajuns, aici, la sfârşitul poveştii…”

O parte dintre ziarişti s-au apucat să tragă articole trăznet, iar alţii s-au repezit pe urmele fizicianului Moro. I-au găsit mormântul în Japonia, unde s-a retras să-şi trăiască ultimele zile, după dispariţia lui Nort. Ca toţi membrii familiei sale, Thomas Moro s-a stins din cauza unei boli necunoscute, imposibil de diagnosticat.

Au fost devastate laboratoarele NASA, la dezastru participând şi o grămadă de funcţionari sau paznici, mituiţi de ziarişti. A fost descoperit şi laboratorul particular al lui Nort Abramovici, aflat în altă aripă a clădirii, dar hârtiile găsite, ca şi eşantioanele de roci selenare, selecţionate şi clasificate în cele mai misterioase moduri, nu aveau nicio importanţă.

Pietrele au fost mâncate de pomană; nu au dat celor prezenţi niciun pic de energie în plus, ci doar dureri de burtă şi o stare de sfârşeală.

Rezultatul acestor adevărate cruciade a fost izbucnirea unor epidemii fără precedent. Pornind de la obişnuite dureri de burtă şi de cap, bolile s-au manifestat în cele mai diverse moduri, pe parcursul a mai multe generaţii, apoi au dispărut de la sine.

Nort a tras concluzia că, dacă tot ce i s-a întâmplat lui şi celor din jur e de natură extraterestră, omul nu este pregătit pentru contact, că e nevoie de încă multă lâncezelă prin laboratoare şi zboruri cosmice de colo-colo, încă miliarde de ani.

Deoarece curiozitatea omului comun e una dintre principalele dimensiuni ale vieţii, valuri de locuitori, de pe toate continentele, au continuat să se îndrepte spre fântâna lui Nort. Au încercat să bea din apa scoasă, dar au rămas strâmbi de dezgust; era atât de sulfuroasă, încât nicio vieţuitoare n-ar fi putut trăi în ea. Totuşi, nu erau puţini cei care, înfrângându-şi sila şi tulburările digestive, sorbeau din apa, considerată de ei divină, în speranţa tămăduirii celor mai diverse boli sau măcar a purificării sufletului.

Casele din lemn au fost dărâmate şi în locul lor s-au ridicat altele, din beton şi sticlă. Au apărut, treptat, blocuri cu cincizeci de etaje, o sută, o mie, iar fântâna, coliba, carcasa de automobil şi Nort însuşi au rămas în mijlocul metropolei, insolit punct muzeal în aer liber.

Şoselele moderne, fabricile, reclamele luminoase, taxiurile zburătoare şi oamenii în costume autonome de zbor, ce roiau în jurul său, nu-l impresionau. Singura lui plăcere era să-şi amintească scene de acum câteva secole, din viaţa familiei lui, familie ai cărei descendenţi erau, acum, împrăştiaţi pe tot globul. Îi plăcea să privească soarele, ca pe un semen, soare care, din cauza înălţimii blocurilor, nu îi apărea în faţa ochilor decât o oră pe zi, trimiţind o lumină palidă printre norii de fum roşiatic.

A fost răpit de multe ori. Organizaţiile teroriste erau plătite de miliardari care credeau că pot scoate ceva de la Nort pentru a-şi prelungi viaţa. L-au bătut şi interogat cu violenţă, cu disperare. Nu-i interesa decât subiectul referitor la rocile selenare şi fizicianul Moro.

Nort Abramovici a aşteptat răbdător moartea atentatorilor, alergând pe loc pentru a se menţine în formă, apoi s-a întors la fântână, punând din nou în mişcare roata de lemn. De mai multe ori a fost eliberat de cei ce se declarau credincioşi, eliberările făcându-se după violente schimburi de focuri, ce se soldau cu mii de morţi. Organizaţi în secte de diverse orientări filosofice, credincioşii trăiau cu speranţa că va veni o zi când idolul lor îi va chema şi le va dezvălui secretul longevităţii.

Religia Nort e cea mai puternică şi cea mai cunoscută; ea militează pentru apropierea, pe cale paşnică, de secretul chimistului. Adepţii acestei religii se roagă la fântână şi se intoxică, bând din apa scoasă din puţ.

Deşi Nort nu şi-a dorit niciodată să aibă discipoli, oameni din toate colţurile lumii s-au îndreptat şi se îndreaptă, din ce în ce mai mulţi, spre deşertul din New Mexico. Îngenunchează în faţa simbolului lor viu, totuna cu noţiunile filosofice de tenacitate, muncă şi viaţă. Din toată vânzoleala, profită sectele, care îşi umflă şi mai mult conturile din bănci.

Pe zeci de canale de televiziune se transmit emisiuni, 24 de ore din 24, toate închinate vieţii şi activităţii chimistului. Aici se pot auzi amănunte biografice, de multe ori scoase din mânecă, se dezbat probleme, se comentează declaraţii din tinereţe ale acestuia şi se deapănă amintiri, a căror abundenţă nu poate fi acoperită de tot sistemul informaţional al sateliţilor Pământului.

“De ce o fi populaţia atât de plictisită de mine?!” a întrebat, maliţios, într-un interviu televizat, preşedintele Statelor Unite, neuitând să precizeze că, fără cele câteva vorbe de laudă ale “omului din New Mexico”, nu l-ar fi ales nimeni. El l-a numit pe Nort ca fiind singurul drept la replică, dat tot mai deselor cutremure din California şi inundaţiilor din New York. L-a numit nemuritorul, în prezenţa căruia trebuie să ne simţim mici şi trecători, aşa cum suntem. “Dacă evreii l-au inventat pe Iisus şi l-au dăruit Europei, noi, americanii, l-am inventat pe Nort şi l-am dăruit lumii întregi”, a încheiat preşedintele, apoteotic, arătând că tot mai multe firme, bănci şi oraşe îi poartă numele. Cele mai cunoscute sunt textilele cu numele lui; ciorapii Nort, căciuliţele Nort, rochiile Nort, pălăriile Nort, sunt  cunoscute şi purtate până în îndepărtata Românie.

Cei care nu l-au văzut niciodată în carne şi oase, aceştia fiind puţini pe glob, îşi fac un ţel al vieţii din strângerea banilor necesari unei călătorii în America. Vin, pleacă şi păstrează o vie amintire. Uneori, nu mai pleacă, incidentele armate din zonă fiind foarte dese. Membrii sectelor nortiene se consideră superiori celorlalţi, dar timpul îi omoară la fel de banal ca şi pe vecinii lor, nenortienii. Foarte des, decedează înainte de vreme, bolnavi de diferite boli digestive, din cauza apei otrăvitoare a fântânii lui Nort, apă considerată sfântă.

Există şi secte care luptă împotriva credinţei în nemuritor şi a celor ce o slujesc. Ei spun că sunt destule religii şi credinţe, nu ne mai trebuie o credinţă în plus, faţă de un om pe care îl doare în cot de tot şi de toate. Ei consideră că nortienii au atât de mult umor, încât riscă să se cunoască, atunci când şi-l pierd. Şi îi ajută să-şi piardă umorul; cu focuri de armă. La violenţă, nortienii răspund cu violenţă, în schimbul de focuri căzând şi oameni nevinovaţi.

Nenortienii sau antinortienii, cum vreţi să le spuneţi, afirmă că “omul din New Mexico”, dacă ar vrea, ar putea să-i conducă pe credincioşii lui spre libertate, lumină sau orice altă noţiune frumoasă, dar nu are cum să-i ducă până acolo. Îi lasă în drum, un lung şir de morminte, şi îşi vede mai departe de fântâna lui şi de scosul apei puturoase.

Cei mai moderaţi admiratori ai marelui om spun că o religie sau o credinţă în plus sau în minus nu poate deranja pe nimeni. Ei ştiu că, de atâtea secole, de când scoate Nort apă, nimeni nu a fost pocnit de energia miraculoasă şi se resemnează că nici nu va fi pocnit vreodată. Ei au declarat monument internaţional ruinele casei din Erms, oraş de unde a plecat chimistul, cu buşteni pe capota automobilului, o grămadă de instrumente de măsură şi dulgherie, precum şi un portbagaj de conserve.

În Erms se odihnesc soţia, copiii şi foarte mulţi nepoţi şi strănepoţi. De multe ori, i-a chemat la el, la fântână, dar, într-un târziu, s-a săturat de bărbaţii îngâmfaţi, musculoşi, copiii gălăgioşi sau moşnegii plicticoşi şi flecari, şi le-a interzis pelerinajul.

Din ce în ce mai rar, îl cuprinde tristeţea, şi-o reprimă şi nu-şi lasă nicio secundă liberă pentru asta. Se uită la apa scoasă din fântână, vărsată într-un jgheab, cum formează un pârâu firav, lung de câteva zeci de metri, scurgându-se într-unul din canalele colectoare ale marelui oraş numit Nort. Priveşte către peretele compact de sectanţi, împinge pârghia fântânii şi tace.


© Victor Martin, 2018

© colectiasf.ro, 2018

Povestirile, articolele, eseurile și celelalte materiale publicistice de pe acest site sunt protejate de Legea Dreptului de Autor. Ele nu pot fi copiate și distribuite, pentru uz personal sau public, pe site-uri, bloguri ori pagini personale, fără acordul scris al deținătorilor de copyright!

Romanul semnat de Victor Martin poate fi cumpărat de aici, cu o reducere de 20%!

Noaptea orașului ilustrat

http://pavcon.ro/product_info.php?products_id=186

 


Fă-ți cont pe site-ul PAVCON și primești CADOU de bun-venit un audiobook în valoare de 27 de lei!

http://pavcon.ro/create_account.php

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.