Publicat pe

Singularitate

de Borislav Velimirovici

Căpitanul Arthur May’r își îngădui o clipă de răgaz în semiîntunericul Punții de Comandă a navei 4πR3/3*. Scruta, prin hublou, măruntaiele tenebroase ale genunii care se pregătea să-i înghită. „E ceva deprimant, malefic în acel hău”, gândi el.

Era istovit, nu închisese un ochi de două zile și abia dacă reușise să bea câteva guri de apă. Se aflau în drum spre Porumbelul Alb**, într-o misiune de aprovizionare și înlocuire a personalului, când tentaculele invizibile ale unui câmp gravitațional, apărut de nicăieri, se încolăciseră în jurul lor, atrăgându-i cu o forță căreia nu i se puteau opune. O picătură de sudoare i se strecură dinspre tâmpla dreaptă, sclipi pentru o fracțiune de secundă în dansul multicolor al lămpilor de pe consolele punții și se prelinse pe obraz ascunzându-se printre riduri.

(*Navă de formă sferică, de origine necunoscută, descoperită, în zorii erei spațiale, plutind în derivă prin galaxie)

(**avanpost științific aflat la periferia Federației Planetelor Umane, în apropierea centrului galactic)

Trecuse și altădată, poate de prea multe ori, prin situații limită, dar acum era altfel, avea acel sentiment de déjà-vu, ca și cum ar revedea un holo-film pentru a mia oară, cunoscându-i dinainte toate replicile, toate scenele, dar neputând interveni în niciun fel în derularea scenariului care se îndrepta vertiginos spre Marele Final. Se gândi la morțile pline de glorie ale eroilor antichității, la morțile stupide ale geniilor umanității, învinse de banale infecții sau virusuri, se gândi și la morțile miliardelor de oameni care au trăit înaintea dezvoltării tratamentelor de longevitate. Erau vremuri când moartea era parte a vieții, când neamul omenesc trăia învăluit într-o efemeritate ademenitoare prin puterea ei salvatoare. Cultura și filosofia umanității se învârteau în jurul acestui concept. Însă acele vremuri au apus, cele mai noi progrese ale medicinii apropiaseră omenirea la doar un pas de eternitate.

În pofida remarcabilelor realizări în direcția împlinirii visului ancestral al nemuririi, au fost câțiva care nu s-au arătat pregătiți să renunțe la mortalitate. Printre cei care nu doreau să treacă în rândul eternilor se distingeau două mari curente. Unii refuzau tratamentul din considerente morale, religioase, ceilalți, de frica efectelor secundare, încă suficient cunoscute. Oricum, acum, când aproape că nu mai existau boli incurabile, iar decesul era doar o opțiune sau un accident, moartea fiecărui individ dobândise proporții epice.

Licăritul unui beculeț anunță încheierea pauzei. Arthur May’r își șterse fruntea asudată cu mâneca tunicii și se îndreptă în direcția Consiliului.

Ajunse în fața ușii, aceasta glisă lin, deschizând drumul spre o încăpere slab iluminată, al cărei perimetru se pierdea în obscuritate. Rămase locului uitându-se la cei prezenți. Erau câteva zeci. Trase aer în piept și intră. În sală domnea o liniște mormântală; toți își puneau speranțele în căpitan. Arthur se așeză la masă între Rod A.* Kanwar, inginerul-șef, și dr. Dev Pelevin, coordonatoarea echipei de cercetători.

(*Android, produs de Corporația Kanwar, înzestrat cu simulator sentimental și recunoscut ca fiinţă raţională; beneficiar al tuturor reglementărilor Cartei Drepturilor Entităților Inteligente a Federației Planetelor Umane)

– Noutăți?

– Propulsoarele pot colapsa în orice moment, zise, cu un calm necaracteristic, Rod. Le ținem de prea mult timp la 100% din capacitate. Sincer, pe Bătrânică* o cam lasă balamalele.

(*Bătrânica sau Bătrâna Doamnă, poreclă dată de echipaj navei 4πR3/3)

– În ultimele zile am tot răsfoit rapoartele stațiilor științifice, spuse dr. Pelevin. Nu ne putem încrede în totalitate în ele, dar înregistrările arată o concentrație anormală de gravitoni în jurul nostru.

– Asta înseamnă…? se arătă nedumerit Arthur.

– Încă nu știu. Investigăm mai multe piste. Deocamdată, probabilitățile cu care lucrăm se împotmolesc în modele pur teoretice. Oricum, dacă ar fi să-mi dau cu presupusul, suntem în cădere liberă.

– Bine, bine! În cădere, dar… o detonație înfiorătoare îl întrerupse pe Kanwar în mijlocul frazei.

Imediat, încă una alături. Următoarea sfârtecă aerul smulgând ușile de la intrarea în Sala Consiliului. Suflul exploziei îi trânti pe toți la podea. Alertele răcniră. Nava se scutura violent, iar structura de rezistență pârâia din toate încheieturile. Preț de o clipă, timpul încremeni așteptând deznodământul, apoi succesiunea cadrelor prinse o viteză amețitoare; hublourile cedară, iar Bătrâna Doamnă începu să se dezintegreze. Vidul cosmic supse câțiva membri ai echipajului prin fisurile din carenă, înainte ca MAP-ul* să acopere crăpăturile coborând panourile de siguranță. Totul se liniști.

(*Mecanism Automat de Protecție)

* * *

Liama deschise cu greu pleoapele. Zăcea pe masa de operații a Compartimentului Medical. Se sprijini în cot. Capul îi vuia, iar gura îi era uscată. De undeva din exterior străbăteau urlete de panică. „Trebuie să ajut” a fost primul lucrul care-i trecu prin minte. Instinctual, se ridică și porni către bolnavul culcat pe o lev-targă la câțiva pași de ea. Îi căută pulsul. Era mort.

Vocea metalică a alarmei acoperi vacarmul:

– Depresurizare iminentă! Evacuați puntea!… Depresurizare iminentă! Evacuați puntea!… anunțul reverba într-o cadență lugubră.

Transpirația îi curgea șiroaie, era buimăcită și fără vlagă. Încerca să inspire adânc, însă nu reușea. Tuși. Realiza că amețeala era determinată de lipsa oxigenului. Se întoarse la pacientul mort, îi smulse masca de pe față și trase cu putere aer în piept. Indicatorul tubului de oxigen scoase un piuit scurt, schimbându-și culoarea din verde în roșu. Lepădă masca și ieși în goană din sala de operații, prin salonul de reanimare, pe hol. Avu senzația că trăiește un coșmar; peste tot, în jur, corpuri ciopârțite își întindeau cioturile înspre ea, implorând ajutor. Îi țiuiau urechile de icnetele lor. Voia să se oprească, să renunțe, dar se împleticea în continuare pe coridoarele labirintice care împânzeau Blocul Sanitar de pe Puntea Trei a navei. Sleită, la capătul puterilor, zări conturul încețoșat al ușilor liftului. Va scăpa! – această speranță declanșă un nou val de adrenalină, inima izbucni, venele pulsară, mușchii se încordară într-o ultimă zvâcnire, suficientă pentru a o duce până la cabina salvatoare.

Ascensorul opri la destinație. Ușa se deschise, iar Liama fu izbită de un fum înecăcios și miros de ars. Pipăi, timid, cu vârful piciorului pardoseala, ca și cum ar verifica soliditatea acesteia. Coridorul din fața ei era pustiu, iar lămpile, smulse din tavan, atârnau scânteind stacojiu. Păși prudent printre grinzile năruite de-a latul culoarului. Dăduse de o bifurcație: stânga – Puntea de Comandă, dreapta – Sala Consiliului. O apucă în dreapta. Știa că, anterior alertei, Consiliul se întrunise pentru o ședință importantă. Presupuse că va găsi pe cineva care să-i spună ce se întâmplă.

Câțiva stâlpi de susținere căzuți îngrădeau accesul în sală.

– E cineva acolo!? strigă. Răspunsul nu veni.

Cu mare dificultate degajă intrarea și se strecură înăuntru. Oboseala își spuse cuvântul, avea nevoie de odihnă. Se întinse pe podea de-a lungul peretului din stânga ușii. Ochii o usturau supărător, așa că îi închise.

O trezi un foșnet, nu-și putu da seama cât dormise, și pentru câteva clipe nu știa unde se afla. Pentru a-și semnaliza prezența, atinse displayul brățării de la încheietura mâinii drepte. Podoaba căpătă o strălucire gălbuie.

Se auzi un scâncet. Liama se ridică anevoios în capul oaselor și o luă în direcția zgomotului. Se împiedică de trunchiul cuiva, se poticni de un fișet, dar, în cele din urmă, ajunse la persoana rănită.

– Ești bine?

– Sunt… în regulă! îngăimă Arthur May’r. Ajută-mă să…

Fata petrecu brațul drept al căpitanului pe după gâtul său, îl cuprinse de mijloc și-l așeză pe un scaun din preajmă. Îi făcu o examinare rapidă – o tăietură pe frunte, probabil câteva coaste rupte îi perforaseră un plămân, mâna stângă cu fractură deschisă și ambele picioare zdrobite.

– Cred… că vom amâna jocul de fotbal… zise Arthur încruntându-se la membrele sale inferioare. Încearcă să… te conectezi… la pupitrul… din… spatele meu… și… repune… în funcțiune… generatorul auxiliar.

Liama se conformă solicitării. Se auzi un huruit. Iluminatoarele pâlpâiră de câteva ori stroboscopic, dezvăluind o scenă terifiantă, apoi se stinseră. Rămase aprinsă doar lampa alarmei scăldând încăperea într-un sângeriu diafan. Un giulgiu de aburi și lumină difuză învăluia haosul amalgamat din bucăți de mobilă, aparatură și cadavre mutilate. Decorul părea o viziune suprarealistă a Apocalipsei.

– Oricum, decât deloc… bolborosi căpitanul. Ești… asistenta medicală… hmmm… Liama, nu?

Ea nu răspunse. O mișcare din spatele mesei răsturnate în colțul opus al încăperii le atrase atenția. Liama se repezi și dădu la o parte piesa de mobilier.

– E în regulă, mă descurc! bălmăji o femeie.

– Bine ai revenit… printre cei vii, Dev! o întâmpină Arthur.

– Sunt și eu pe aici… pe… pe undeva! răsună vocea răgușită a unui bărbat de sub un morman de fiare contorsionate.

– Rod, tu ești? Ești teafăr? întrebă Dev.

– Tocmai ne-am aruncat cu scăfârlia înainte prin gaura cheii din poarta iadului, chiar ai nevoie de lămuriri suplimentare, Dev?

– E bine! concluzionă căpitanul.

* * *

Patru siluete, comod tolănite în șezlongurile de pe promenada navei 4πR3/3, își lărgiseră pupilele către locul unde ar fi trebuit să zărească sclipirile jucăușe ale stelelor. Numai că acolo, în afara unei bezne de nepătruns, nu era nimic.

– Cum naiba ne-am pomenit aici?

– Printr-o fisură. Pesemne ne-am prăbușit printr-o ruptură a urzelii continuumului spațiu-timp. Aș spune că tocmai am picat din univers.

– Cum!?… și acum unde suntem?

– În extravers.

* * *

Se simțea singur. Obiectele, ființele, toate din jur erau reflexii ale eului său, doleanțele sale. Se săturase de sine însuși, de această perfecțiune care nu i se opunea în niciun fel, nu-i oferea provocări și îl ținea captiv într-o colivie de aur fără a-l lăsa să trăiască cu adevărat. Descoperise o satisfacție diabolică în a zdrobi cu cruzime tot ceea ce crea, însă curând jocul îl scârbi. Voia să găsească o modalitate de a scăpa din acest loc sinistru. Dar cum? Îndată ce-și punea dorința, ea se îndeplinea, doar că evada iar și iar în propriul său univers. Îi trebuia ceva care să nu se fi născut din chintesența sa, ceva dinaintea lui, din afara lui. Ceva asupra căruia să nu aibă control, oricât de mic ar fi, o firimitură, un grăunte de nisip, un fir de praf ce nu-i aparținea și nu i se supunea.

* * *

– Gata! Am preluat frâiele creierului sclerozat al Bătrânicii, zise triumfător Rod, rămânând în continuare aplecat peste consolele Punții de Comandă.

– Perfect! remarcă căpitanul May’r. Rulează protocoalele de diagnostic, să vedem cum stăm.

Inginerul-șef își plimba sprinten degetele pe tastaturile pupitrelor, scoțând câte o înjurătură printre dinți la fiecare câteva minute. Din când în când se oprea, închidea ochii de parcă ar efectua mental niște ecuații matematice complexe, apoi relua activitatea.

Arthur, afundat confortabil în fotoliu, rămase cu privirea pironită undeva departe în spatele imensului monitor din fața sa. Pe ecran curgeau rapoarte și prezentări schematice ale dezastrului. Nava era într-o stare critică, naufragiată printre stâncile ascuțite din fiordurile neantului. „O zonă neexplorată cu particularități unice, un adevărat tezaur științific”, conchise Dev. O fi, numai că el avea impresia că sunt întemnițați în cufărul comorii. Nu voia să taie elanul nimănui, cu atât mai puțin al lui Dev, așa că o lăsă să se bucure de nestematele ei. Oricum, admițând că ar porni motoarele, tot nu știa încotro să o apuce. În fond, de ce ar fi altundeva mai bine decât în locul în care se aflau. Un potop de obscenități îl trezi din meditație.

– ‘mnezeii mă-tii! Cățea blestemată! urla Rod ca un descreierat, lovind cu pumnii și picioarele consola la care lucra.

– Ce te-a apucat?

– Mă spetesc să opresc toate sistemele de susținere a vieții cu excepția celor de la noi, ca să economisim resurse, iar Hoașca mă blocheză de fiecare dată la Puntea Trei. E încăpățânată ca un catâr.

– Hm! Acolo-s spațiile de depozitare, laboratoarele și Blocul Sanitar, făcu căpitanul o trecere în revistă, secțiunea aceea a fost depresurizată. În afara noastră n-a mai supraviețuit nimeni.

– Luminițele acestea suntem noi, iar celelalte două – Li și Dev în Sala Consiliului, indică Rod pe holograma Bătrânei Doamne, care plutea la doi metri deasupra podelei.

– Bun, și…? i-o reteză Arthur.

Rod apăsă câteva butoane, roti proiecția în jurul axei, desfăcând-o pe bucățele.

– Cine dracu’ e ăsta? bombăni arătând un punct pâlpâitor din hologramă.

* * *

 „Dacă aș crea o plesnitură, cât de mică, prin care să las o picătură de undeva de afară să se strecoare aici, aș reuși să evadez. Tot ceea ce am de făcut este să perforez carapacea acestei lumi și voi fi liber. Voi inspira substanță, voi exista într-un cosmos nou, incontrolabil și imprevizibil. Aș trăi cu adevărat, iar la un moment dat aș… muri. Da! Moartea – dezideratul pe care nu-l poate îndeplini acest univers. Suntem unul și același, creație și creator contopiți în singularitate, iar odată cu mine va sfârși și el. Moartea – crăpătura din găoace prin care voi renaște. Îmi doresc să mor, din adâncul ființei mele, din tot ceea ce am fost, ce sunt și ce voi fi! Vreau să moooooooor!”

* * *

Trei persoane, îmbrăcate în combinezoane bleumarin, având inscripționate pe spate inițialele FPU, încadrate de un cerc argintiu, și purtând căști cu vizoare fumurii, traversară hangarul de andocare a navetelor, oprindu-se în fața ascensorului. Una dintre ele își trecu mâna prin fasciculul de lumină apărut în tocul ușii, iar aceasta se deschise. Platforma îi coborî într-un coridor lung al cărui capăt se pierdea învăluit în negură. Își aprinseră lanternele și înaintară în tăcere. Cotrobăiau prin sălile ce se deschideau în stânga și dreapta holului.

– Veniți după mine, aici trebuie să fie! hârâi o voce masculină prin rețeaua de comunicare.

Camera rece și slab iluminată avea pereții scorojiți de o nuanță deschisă, care aducea cu o pâclă densă, lăptoasă, de nepătruns. În mijlocul încăperii, fără să atingă podeaua sau tavanul, plutea o sferă străvezie cu diametrul de doi metri. În interiorul ei levita corpul gol și inert al unui umanoid. Ușoarele mișcări ritmice ale toracelui constituiau unica dovadă că este viu.

Individul, un tip înalt cu mușchii bine conturați, avea o față lungă cu linii ferme. Buzele cărnoase lăsau să se întrevadă o dantură perfectă, iar pomeții proeminenți flancau un nas delicat. Părul scurt, negru-albăstrui, îi contrasta pielea albă, în timp ce o pereche de sprâncene ușor arcuite străjuiau doi ochi de culoarea tăciunelui. Înfățișarea exterioară însă nu trăda sexul, asta dacă specia respectivă era astfel împărțită. De fapt, din majoritatea punctelor de vedere, se asemăna unui om, singura diferență fiind lipsa organelor genitale.

– Cine e?

– Habar n-am.

– Să-l ducem de aici!

* * *

Au trecut trei luni de la descoperirea pasagerului clandestin. Însă enigma din jurul acestuia nu fusese elucidată. Necunoscându-i originea, toți cei patru membri ai echipajului se refereau la oaspetele lor folosind pronumele personal El, care cu timpul se transformase în nume propriu. Cu toate acestea, niciunul dintre ei n-ar fi putut oferi un argument plauzibil care să susțină decizia lor de a-l considera pe misteriosul vizitator o persoană de sex masculin.

Din prima zi, de când îl mutaseră în cabinetul medical improvizat pe Puntea Unu a navei, Liama îşi petrecea cea mai mare parte a timpului monitorizându-i starea de sănătate. Într-una din nopțile în care veghea la căpătâiul pacientului, asistentei îi trecu prin minte un gând ciudat: „E atât de frumos. M-aș putea îndrăgosti de el, doar că…” o înspăimântase direcția în care deviase imaginația sa. Se ridică din fotoliu și o luă spre patul aflat pe latura opusă a încăperii. În semiîntuneric observă o siluetă micuță așezată pe pernă. Părea un copilaș, dar… era Bruno, ursulețul ei din copilărie.

Îl rătăcise cu mulți ani în urmă și încă își amintea cât de mult suferise după el. Făcuse legământ că, în cazul în care nu-l va găsi, nu-și va mai lua niciodată altul. Se ținuse de cuvânt. Bruno nu era o simplă jucărie de pluș, era cel mai bun prieten al ei. Ursulețul i-a fost dăruit de mama sa, o efemeră* convinsă, grav bolnavă, cu puțin înainte de a muri. De atunci îl purta peste tot, erau nedespărțiți. Până când, într-o dimineață, nu-l mai găsise lângă ea în pat. Pur și simplu dispăruse.

(*persoană care refuza terapiile geriatrice; adept al curentului ideologic care susține natura trecătoare a omului ca individ, considerând eternitatea o renunțare la umanitate)

Dar de ce, cum și de unde a apărut Bruno în cabina ei? Pe moment, nu conta. Îl strânse la piept cu putere. Imperceptibil, un gând perfid i se insinuă în minte – era într-adevăr ursulețul ei? Verifică dosul gulerului cămășii cu care era îmbrăcat plușul. Înmărmuri. Broderia „Te iubesc, Liama!” făcută de mama ei, cu fir roșu, era acolo. Nu încăpea nicio îndoială – Bruno s-a întors! O podidiră lacrimile. Se cuibări în pat, îmbrățișându-și amicul pufos, și adormi zâmbind.

* * *

Aerul rece al dimineții de primăvară timpurie îi pișca obrajii. N-o deranja, ba dimpotrivă, chiar îi făcea plăcere. Liama plecase devreme pe cărarea bătătorită spre luminișul pitit în pădurea de lângă orașul natal. Vizita des acel colț de rai, mai ales când voia să-și reîncarce bateriile. Poteca sinuoasă, străjuită de câțiva copaci înfloriți, parcă desprinși dintr-un tablou impresionist, îi fremăta atât de familiar sub bocanci, încât nu s-ar fi putut abate de la drum nici legată la ochi.

Acum se afla la marginea poieniței. O admira. Primăvara a fost dintotdeauna anotimpul său preferat, însă aceasta era una specială, adunase în ea farmecul tuturor celorlalte pe care le trăise. O stare de bine o străfulgeră până în măduva oaselor.

Atentă să nu strivească vreo floare sau vreo gânganie, se apropie de un petic de iarbă presărat cu petale viu colorate. Nu le recunoaștea. Deși la AMS* tocise volume întregi de biologie, studiul plantelor nu se număra printre disciplinele sale favorite. Îngenunche și le atinse cu dosul palmei. Subit, o năpădi o frenezie viscerală. Își dori cu disperare să se împreuneze cu această descătușare a naturii, să simtă pulsul renașterii cum trece prin ea. Se descălță și păși cu grijă pe covorașul multicolor. Tălpile i se-nfundară în iarba fragedă, iar umezeala călduță a pământului îi furnica degetele.

(*Academia Medicală Stelară)

Să fii o părticică, un fir de nisip, din acest spectacol divin era un sentiment unic, înălțător. Își desfăcu mâinile pentru a cuprinde într-o îmbrățișare toată această lume. Închise pleoapele și ascultă. Insectele zumzăiau, frunzele șușoteau, iar trilul păsărilor gâdila albastrul pal al cerului ce se întindea protector deasupra lor. O reprezentație desăvârșită a unei forțe creatoare de neîmblânzit.

Inima îi bubuia în piept în ritmuri tantrice, apropiind-o, cu fiecare bătaie, de orgasm. Brusc, întreaga lume fusese cuprinsă de o explozie extatică. Plăcerea se revărsă în torente, inundându-i fiecare moleculă a corpului. Avu impresia că preluase controlul nu doar asupra sa, ci a universului însuși. Era o zeiță în mijlocul creației sale.

* * *

Arthur, Dev, Liama și Rod se strânseră în Sala Consiliului de pe 4πR3/3. Situația nu se schimbase deloc în ultimele săptămâni, fapt care inducea o apatie acută printre membrii grupului. Eforturile de a înțelege ce s-a întâmplat se soldaseră cu eșecuri.

– Mă străduiesc să o îmbrâncesc pe Bătrânică pe scări, dar nu se lasă urnită, zise Rod. Așa că am decis să dau o tură pe afară!

– Am mai discutat despre asta, interveni Dev, cât timp nu știm ce se află acolo, n-ar fi înțelept să ne provocăm soarta.

– E responsabilitatea mea să o resuscitez, se ofuscă inginerul-șef. M-am săturat să aștept sfârșitul în sicriul ăsta.

– Ai dreptate, Rod. Trebuie să găsim o soluție, chiar dacă asta înseamnă să riscăm. Eu sunt căpitanul, prin urmare eu îmi voi asuma această misiune.

– Dacă tot trebuie, cred că cel mai indicat este să-l lăsăm pe Rod, el e… interveni Dev.

– El e… ce? sări ca ars inginerul-şef. El e robot, nu? Așa că putem să-l sacrificăm. Ce e cu discriminarea asta? Sunt o inteligență artificială căreia i se aplică toate prevederile Cartei. Ai uitat? Mai mult, sunt mai uman decât vei fi tu vreodată, leş umblător ce eşti. Mi-am acceptat umanitatea cu toate neajunsurile ei. Corpul meu funcționează după aceleași principii, am nevoie de apă, aer, hrană pentru a-l întreține. Nu mă puteți trata ca pe un aparat de bucătărie!

– Iar ai probleme cu simulatorul emoţional, omule de tinichea?

– Gata! Încetați amândoi, se răsti Arthur. Hotărârea a fost luată. Consider subiectul închis.

Pentru câteva momente, nimeni nu mai spuse nimic.

– La tine sunt noutăți? căpitanul se adresă cercetătoarei, încercând să schimbe subiectul pentru a mai domoli spiritele.

– Din păcate, nu. Legile fizicii, așa cum le cunoaștem, refuză să se aplice în locul în care ne aflăm. N-am detectat radiații, elemente chimice sau particule elementare în jurul nostru. Senzorii navei par scoși din uz, iar încercările de recalibrare n-au dat roade.

– Mă voi uita și la ei, poate reușesc să-i repar. Cum se simte oaspetele nostru? întrebă căpitanul cu o ușoară nuanță de sarcasm.

– E viu, cred, răspunse Liama. Sănătatea noastră mintală este cea care mă preocupă. Creierul uman nu poate rezista fără consecințe la un astfel de stres prea mult timp.

– Ce vrei să spui? Înnebunim!? Vezi-ți de treabă, puștoaico. Micile tulburări sunt normale în situația de față. Adică, nu e nimic ieșit din comun, nu? încheie Rod cerând, din priviri, acordul celor din jur.

– Adevărul e că de ceva vreme sufăr de migrene îngrozitoare, se jeli Dev. Uneori capul îmi vuiește ca și cum cineva mi-ar penetra cu forța mim-cristalul*, iar când deschid calea, mă copleșește o singurătate sfâșietoare.

(*simbiot al creierului uman care amplifică activitatea neuronală, utilizat, printre altele, în comunicarea telepatică)

– Problema apare când coșmarurile încep să se materializeze, adăugă asistenta medicală. Azi-noapte m-am visat alergând pe un câmp de flori, iar dimineața la duș corpul îmi era plin de petale.

– Eu m-am trezit cu ăsta pe deget – Dev ridică mâna stângă arătându-și inelul. L-am primit de la Dima când m-a cerut… de soție… ochii i se umeziră – lucrurile n-au mers bine între noi. Am făcut tot ce-am putut, dar el… el n-a înțeles… n-a fost vina mea! Își drese glasul și continuă: Am aruncat inelul. Ar fi trebuit să fie undeva pe fundul mării.

– Mi-e teamă că dacă această situație nu va înceta, zise Liama, o vom lua razna, iar faptul de a nu deosebi iluzia de realitate ne-ar putea fi fatal.

– Și florile din vis unde sunt? sări iritat Rod.

* * *

După întâlnire se retraseră în cabinele amenajate pe Puntea Unu a Bătrânei Doamne.

Înlăcrimată, dr. Pelevin își aminti cât de mult regreta că n-a putut să-și stăpânească furia atunci când azvârlise bijuteria în valurile înspumate ale mării.

Era studentă în primul an la UNKONA – Universitatea de Științe Cosmice – când l-a cunoscut pe Dimitrii. A fost dragoste la prima vedere.

Pe la mijlocul ultimului an de facultate, Dev rămase însărcinată, iar Dima își vânduse ceasul moștenit de la străbunicul său și îi cumpărase un inel cu diamant. O invitase la o cină romantică și o ceru în căsătorie. Fericirea tânărului cuplu atinse paroxismul. Viitorul le zâmbea promițător. Nimic nu prevestea urgia care avea să se năpustească cu ferocitate.

În a treia lună a sarcinii, Dev ajunse la spital cu dureri abdominale cumplite. Starea ei avea să se agraveze cu repeziciune, iar la trei zile de la internare, muri. La solicitarea tatălui fetei, medicii au recurs la implantarea mim-cristalului, readucând-o la viață. O practică medicală controversată, pe de o parte din cauza problemelor de etică pe care le ridica readucerea la viață a unui cadavru, pe de altă parte, din cauza inexistenței unor dovezi certe cu privire la reînvierea conștiinței, nu doar a corpului decedatului.

În urma intervenției, relația cu logodnicul ei se tensionase puternic, iar, în cele din urmă, Dimitrii hotărî să se despartă. Ea nu se resemnase, îl iubea și nădăjduia că se va ivi o ocazie de a rescrie finalul poveștii lor de dragoste.

La absolvire, Dev primi oferta de a-și continua cariera pe Porumbelul Alb ca asistentă a tatălui ei în experimentele pe care le conducea acesta cu privire la singularitatea primordială. Acceptă propunerea în speranța că Dima îi va cere să rămână; însă reacția lui se lăsase așteptată.

* * *

Dr. Pelevin puse inelul pe măsuța din fața ei. Un lucru o intriga. Cum se putea, după atâția ani petrecuți pe fundul mării, să nu aibă nicio scrijelitură. Își scoase din trusă analizatorul de particule și-l apropie de bijuterie. Surprinzător, unealta nu reacționase. Verifică setările și repetă procedura. Rezultatul rămase neschimbat.

Se întinse după lingurița din cana cu ceai și o puse sub fasciculul analizatorului. Acesta piui scurt afișând, pe displayul din dotare, concentrația fiecărui element chimic din structura materiei examinate. Palmele i se umeziră, iar genunchii cedaseră sub greutatea trupului. Se prăvăli în scaun.

Luase din nou odorul și-l puse sub dispozitiv. Nimic! Se lăsă pe spate sprijinindu-și capul în tetieră. Ceva îi scăpa – nu știa ce. Îi veni o idee. Își accesă mim-cristalul și îi transmise telepatic Liamei să vină cu câteva flori din visul ei.

* * *

Așezaseră, cu grijă, petalele într-un recipient de plasma-sticlă. Șefa cercetătorilor de pe 4πR3/3 se apucă de treabă apăsând cu sârg tastele consolelor. Munca o acaparase, izolând-o în totalitate de mediul înconjurător. Se agita, ca o albină oraniană, printre multiplele instalații din laborator – introducea date în calculator, studia probe sub microscop, pregătea noi eșantioane pentru a fi supuse testelor.

După ore în șir de trudă, nu progresase deloc. Substanțele analizate se îndârjeau să nu interacționeze cu tehnologia de la bord.

* * *

Arthur făcea ultimele verificări la costumul pentru activități extravehiculare.

– Rod, mă recepționezi?

– Da! Totul este în parametri.

Căpitanul duse două degete spre vizorul căștii în dreptul frunții în semn de salut, apoi intră în ecluză închizând ușa dintre el și navă. Anulă gravitația artificială și deschise sasul spre exterior. O defecțiune a mecanismul în formă de iris al porții opri deschiderea la jumătatea cursei. În afara vehiculului cosmic domnea un întuneric dens, vâscos, care-l neliniștea. Inspiră adânc, își mușcă buza de jos și se împinse cu grijă din picioare.

– Am plecat!

– Succes!

Pluti spre poarta deschisă în fața sa precum fălcile înfometate ale unei dihănii din împărăția lui Hades. Când ajunse în dreptul irisului, acesta se închise brusc, decapitându-l. Sângele țâșni din gâtul căpitanului, împrăștiind prin încăpere sfere sângerii. Corpul fără cap se zbătu convulsiv un timp, apoi rămase în suspensie într-o poziție grotescă în apropierea sasului închis al ecluzei.

* * *

De trei zile, Liama vomita încontinuu. Când o slăbeau spasmele stomacale, repeta neîncetat cuvântul „imposibil”. Și într-adevăr, din punct de vedere medical, era imposibil să fie în a cincisprezecea săptămână de sarcină. Era virgină.

O exaltare stranie îi cuprinse pe colegii săi. Deși conștientizau că 4πR3/3 nu reprezenta locul ideal pentru creșterea unui copil, erau convinși, într-un acces de egoism propriu seminției umane, că acesta le va colora viața în nuanțe optimiste.

Rod A. Kanwar, fiind singurul bărbat de pe navă, după moartea bizară a lui Arthur, căuta să se facă util. La rugămintea Liamei, vizitase Compartimentul Medical de pe Puntea Trei și aduse aparatura necesară în monitorizarea sarcinii. Mai mult, fără să-i ceară cineva, meșteri un pătuț și un cărucior.

Dr. Pelevin își asumase rolul surorii mai mari. Se pricepea de minune la ridicarea moralului gravidei, cel puțin așa considera ea. Oricum, trecuse printr-o experiență asemănătoare, chiar dacă nu o dusese până la capăt. Părea în culmea fericirii, ca și cum ea ar fi cea care se pregătea să nască, iar entuziasmul ei dobândea uneori accente agasante.

– Ce crezi, este băiat sau fată? întrebă Dev.

– Da! fu ironică Liama. Și așa îmi este destul de greu să mă obișnuiesc cu chestia asta, adăugă inspectând imaginea holografică a interiorului pântecului său, nu mă mai freca și tu.

– Ce nume ți-ar plăcea?

– Nu m-am hotărât, spuse Liama, simțind cum i se pune un nod în gât. Dev, te rog, lasă-mă! Am niște nervi de-mi vine să mă sui pe pereți! Sunt foarte speriată!

– Și eu, dar voi fi lângă tine. Vom trece împreună prin asta.

Liama tăcu concentrându-se la investigațiile pe care și le făcea. Deși se lupta din răsputeri să-și stăpânească trăirile, chipul îi trăda angoasele.

– Mă tot întreb, cum s-a întâmplat, zise într-un final. N-am făcut nimic să…

– Lasă asta. Important este ca tu și copilul să fiți bine.

– Uau, să-mi bag… ce mama naibii avem aici? făcu impacientată Liama, răsucind holograma fetusului ca să vadă mai bine.

Un apendice pornea din regiunea sacrală a coloanei vertebrale și, încolăcindu-se în jurul corpului fătului, se termina cu o structură osoasă de forma unui trident.

– Li, dacă noi nu avem o explicație, nu înseamnă că aceasta nu există, interveni Dev, vizibil bulversată.

Apoi, încercând să atenueze efectul noii descoperiri asupra gravidei, adăugă:

– Nu cred că trebuie să te îngrijorezi. În fond, și embrionii umani au cozi. Chiar și noi avem coccisul. Evident, este o coadă mai mică, atrofiată, dar o avem. Cine știe, poate că ne tragem din aceeași specie? zise Dev, schițând un zâmbet.

– Vreau să-ți mărturisesc ceva. În ultima vreme am tot reflectat asupra unei posibilități, dar am nevoie de sprijinul vostru pentru a o face. Liama înghiți în sec, apoi zise: Intenționez să scot monstrul din burta mea.

– Ce!? Te-ai tâmpit!? se înfierbântă cercetătoarea. Cine-ți dă dreptul? Cin’ te crezi? Și, mă rog, ce-ți garantează că dacă avortezi nu te vei trezi dimineața din nou cu burta la gură? Ascultă-mă bine, fetițo, nici să nu-ți treacă prin cap așa ceva! Acesta nu este copilul tău, este al nostru, al tuturor, ai înțeles!? Ți-ai pus vreodată întrebarea dacă nu cumva ființa pe care o porți este motivul venirii noastre aici?

* * *

Cu toate că sarcina avansa neobișnuit de repede, progenitura nu manifesta anomalii în raport cu feții umani. Ultimele analize medicale confirmau apropierea sorocului. Din acest moment, nașterea putea surveni în orice moment.

Abdomenul Liamei crescuse enorm, iar mersul devenise un calvar istovitor, silind-o să-și limiteze deplasările doar la satisfacerea nevoilor fiziologice. Lâncezea, ca un vierme burduhănos, într-unul dintre cele două paturi înghesuite printre instalațiile sanitare montate de Rod în cabinetul medical. Celălalt pat îl ocupa El.

Sâcâiala lui Dev îi umplea zilele, nopțile însă erau crâncene. Suferea de insomnii, iar singurătatea o deprima. Deseori își omora plictiseala urmărind evoluția stării colegului de salon. Fiindcă nu deținea amănunte referitoare la anatomia speciei lui, se mulțumea cu supravegherea anumitor activități ale organismului acestuia.

Era o similitudine între misteriosul vizitator și obiectele din vis – nu interacționau cu echipamentele lor, realiză Liama într-una din seri. Scanările medicale fuseseră ineficiente, undele pur și simplu nu pătrundeau prin pielea lui El, iar intervențiile invazive, cum ar fi cele făcute cu bisturiul laser, se arătaseră inutile. Nu lăsau nici măcar o zgârietură superficială.

Liama întocmise grafice bazate pe puținele elemente care puteau fi monitorizate: frecvența respirațiilor, pulsul și bătăile inimii. Răsfoind diagramele, o variație minoră îi zgudui neuronii. Parcursese de multe ori rezultatele, dar n-o remarcase. Oscilația fusese atât de mică, încât putea fi trecută ușor neobservată sau inclusă în marja de eroare. Conteni asupra ei. Înregistrările ritmului cardiac al umanoidului consemnau două mici abateri de la normal. Prima coincidea cu seara în care Liama îl găsise pe ursulețul Bruno, iar a doua, cu ziua morții lui Arthur. Nu reuși să pună cap la cap evenimentele, dar o legătură între ele ar fi putut exista. Noul aspect întrezărit o obseda.

* * *

Puntea de Comandă era un loc pustiu. Doar Rod trecea periodic pe acolo pentru a face înregistrări în jurnalul de bord. Uneori rămânea mai mult. Se plimba de colo-colo rememorând aventurile prin care trecuse împreună cu colegii săi. Inevitabil, firul întâmplărilor îl aducea în prezent. Știa că, dacă ar fi fost puși în situația de a alege din nou, în pofida riscurilor, toți și-ar fi păstrat opțiunea de a se alătura misiunii. Să participi la explorarea celor mai tainice cotloane ale spațiului era o provocare căreia puțini îi rezistau, iar să faci parte din echipajul 4πR3/3 – o onoare care nu se refuza.

Se așeză în scaunul căpitanului. Terminalul navei îl recunoscu și se activă. Ceru, din reflex, să revadă ultimele înregistrări ale senzorilor înainte de a fi aruncați în această văgăună cosmică. Nădăjduia că va descoperi un detaliu care să-i fi scăpat, care să le ofere o explicație și, de ce nu, un bilet spre casă.

O nălucă îi atrase atenția. Un fișier, la fel ca multe altele, pe care însă nu-și amintea să-l fi văzut vreodată. Îl deschise. Un puhoi de cifre, într-o mișcare browniană, puse stăpânire pe monitorul din fața sa. Își conectă interfața neuro-teh la calculator și solicită o analiză exhaustivă a informațiilor. Undeva, în hăul rațiunii, zbenguindu-se să iasă la suprafață, se iscă o scânteie. Nu-i venea să creadă, efectiv nu-și dădea seama dacă era lucid sau sinapsele electronice îi joacă o festă.

– Oare Liama avusese dreptate când ne amenința cu nebunia? cugetă cu glas tare.

Subit, mintea i se limpezi. Era ca și cum ar fi bâjbâit printr-o ceață densă, iar acum cineva a aprins un far călăuzindu-i calea. Nu știa ce-l aștepta la capătul celălalt, dar cu certitudine va fi ceva important, ceva ce le va schimba destinul.

Lucra cu vervă. Degetele îi dansau frenetic pe tastaturi – simula poziționările trecătorilor extradimensionale, extrapola traiectorii și alinieri ale ferestrelor de lansare. Simțea soluția mișunând printre circumvoluțiunile binare ale creierului degenerat al Bătrânicii.

Inginerul-șef lucra zi și noapte într-un ritm infernal. De multe ori nu-și părăsea postul cu zilele. Dormea și mânca pe punte.

Într-un final, ziua cea mare sosise – dezlegase enigma. Înțelesese de ce Dev nu detecta nimic. Calculele, verificate și reinterpretate de sute, de mii de ori, duceau la una și aceeași concluzie – 4πR3/3 se afla într-una din singularitățile primordiale latente răsfirate prin extravers. În jurul lor nu se afla nimic, niciun atom de materie, nici măcar o particulă.

* * *

Liama nu intrase în travaliu. Născuse în somn. Și mai șocant era faptul că atunci când se trezise nimic nu sugera că ar fi fost însărcinată. Nou-născutul se afla în patul în care până atunci zăcuse El, iar acesta dispăruse inexplicabil.

Bebelușul, un băiețel bucălat cu părul brunet, o fixa cu ochi mari, ai căror iriși, aidoma unor cărbuni încinși, îi provocau fiori reci pe șira spinării. Îndreptându-se spre el, observă pe fruntea copilului, aproape de tâmple, două mici excrescențe osoase, iar de după umărul drept se ivea, agitându-se nervos, tridentul cozii.

Nu reuși bine să-și revină când o voce necunoscută, de un calm nefiresc, zise:

Mulțumesc!”

Tresări uitându-se în spate. Nu era nimeni.

Se speriase atât de tare, încât i se tăiase respirația. Făcea eforturi să nu leșine. Se întoarse din nou spre prunc:

Așa este. Îmi auzi gândurile” – Liama realiză că vorbele se formau din neant în capul său.

– De unde ai apărut? Cine… sau ce ești? fata dăduse frâu liber frământărilor acumulate în ultima perioadă.

„– Vin de nicăieri, și n-am un nume.”

– De ce ai venit? interogatoriul continuă pe un ton aspru, deși era limpede că bebelușul capta cugetările mamei înainte de a fi rostite, la fel de ușor precum le recepta ea pe ale lui.

„– Deoarece solitudinea devenise insuportabilă, iar unica modalitate de a scăpa de ea era să evadez din universul meu. Am reuşit, într-un final, renunţând la existenţa mea, însă am renăscut, sub o altă formă, într-o altă lume. Numaidecât, conștiința mi-a fost invadată de stări străine. Erau senzații necunoscute, dar extrem de tulburătoare. Bântuiam infinitul căznindu-mă să scot la iveală sursa lor, când am dat peste voi. Bucuria mea însă a fost de scurtă durată. Realizasem că nu putem comunica. Am căutat soluții – mi-am creat un înveliș asemănător cu al vostru și am încercat să mă strecor în el. Pesemne ceva n-a mers cum trebuia. M-am străduit să vă vorbesc dând consistență fantasmelor voastre, dar nici de această dată nu m-am făcut înțeles. Apoi, cercetându-vă amănunțit corpurile, am găsit rezolvarea. Descoperisem harul tău, harul creației – erai singura care avea capacitatea de a mă întrupa.”

Fata căscă gura, încercând să spună ceva, însă nu reuși să scoată niciun sunet. O moleșeală dulce îi cuprinse corpul. Lucrurile din jur începuseră să-și piardă consistența, sunetele deveneau tot mai vagi și nearticulate. Pleoapele i se îngreunaseră, așa că le închise. Bătăile inimii se răriseră, iar plămânii i se blocaseră. Căzu în genunchi.

„– Sunt pe moarte?”

„– Da! Nu te teme. Totul va fi bine. Ţi-ai îndeplinit menirea, iar acum e timpul să te retragi. ”

Un ultim reflex necondiționat, o reminiscență a vieții, îi deschise ochii, dezvăluind o privire goală, inexpresivă, în care nu se mai oglindea nici măcar un strop de suflet. Apoi, trupul inanimat se prăbuși, cu un zgomot sec, cu pieptul la podea.

Pe chipul nou-născutului apăru un surâs sardonic.


© Borislav Velimirovici, 2018

© colectiasf.ro, 2018

Povestirile, articolele, eseurile și celelalte materiale publicistice de pe acest site sunt protejate de Legea Dreptului de Autor. Ele nu pot fi copiate și distribuite, pentru uz personal sau public, pe site-uri, bloguri ori pagini personale, fără acordul scris al deținătorilor de copyright!


Romanul ”Colivia sufletelor”, de Boris Velimirovici, poate fi precomandat de pe site-ul Editurii Pavcon, cu o reducere de 20%, apăsând pe linkul de mai jos:

http://pavcon.ro/product_info.php?products_id=234


Fă-ți cont pe site-ul Editurii PAVCON și primești CADOU de bun-venit un audiobook motivațional în valoare de 27 de lei!

http://pavcon.ro/create_account.php

Publicat pe

Cutremur(oare)

de Ovidiu Vitan

Azi nu mai publicăm obișnuitul text de luni.

După ce a fost cutremur la 3:38, după 22 de minute s-a făcut iar ora 3:00 și a venit încă o dată 3:38, dar cutremurul nu s-a mai produs, practic trecutul schimbându-se, SF-ul a preluat realitatea, se scrie singur și nu mai are nevoie de operatori umani.

SFârșit.


© Ovidiu Vitan, 2018

© colectiasf.ro, 2018

Povestirile, articolele, eseurile și celelalte materiale publicistice de pe acest site sunt protejate de Legea Dreptului de Autor. Ele nu pot fi copiate și distribuite, pentru uz personal sau public, pe site-uri, bloguri ori pagini personale, fără acordul scris al deținătorilor de copyright!


Cărțile semnate de Ovidiu Vitan pot fi cumpărate de aici cu o reducere de 20%!

Nerecurgerea la Forță și la amenințarea cu Forța

http://pavcon.ro/product_info.php?cPath=1_7&products_id=38

Vendetta lui Ucigă-l Toaca

http://pavcon.ro/product_info.php?cPath=1_7&products_id=41

Rău de Spațiu Omul fără Nume

http://pavcon.ro/product_info.php?cPath=1_7&products_id=124

Hora Hoiturilor (Seria RSA)

http://pavcon.ro/product_info.php?products_id=183


Fă-ți cont pe site-ul PAVCON și primești CADOU de bun-venit un audiobook în valoare de 27 de lei!

http://pavcon.ro/create_account.php

Publicat pe

Poltergeist spațial

de Florin Purluca

Individa stătea dinapoia unui birou nu cu mult mai mare decât dimensiunea unei coli de hârtie format A4. Purta uniformă militară și o crestătură urâtă îi împodobea obrazul drept. Nici bine nu glisase ușa, că deja ținea un formular în mâna dreaptă. Avea un ochi bun, de culoarea fundului unei lagune și, în mijlocul cicatricei, unul robotizat, care părea comandat dintr-o fabrică din China lunară. Proteza aia chiar că arăta într-un fel care n-avea nicio treabă cu Miss Univers, dacă mă înțelegi ce vreau să zic. Îi conferea aerul unei dudui care-și făcea veacul printr-un lupanar.

Eu n-am fost niciodată în armată. Am detestat-o. Pur și simplu, am considerat că nu avea ce să-mi ofere. O carieră în domeniul militar… Pfff! Serios? Pe vremea când încă aș mai fi putut lua în considerare ideea de a-mi face o carieră militară, eram prea aprig ca să iau în calcul varianta asta. Cu prea mult sânge în vene, ai prins ideea? În fine, cum spuneam, tipa aia, de dincolo de birou, arăta ca naiba cu crestătura ei nasoală de pe falca dreaptă. Ca și cum s-ar fi jucat cu un crocodil sau o panteră și, la un moment dat, treburile scăpaseră de sub control. Purta cu o mândrie evidentă uniforma ei curată și avea agățate în piept o mulțime de table colorate, așa cum mai vezi prin filme sau holograme cu eroi. Personal, nu știu ce să zic despre chestiile astea. Cred că sunt pentru imagine artistică. Toate decorațiile alea, discursurile pompoase, fala din timpul și după ceremonii, propagandă pură.

Deși n-am fost înrolat, cum bine spuneam, am auzit o mulțime de chestii tâmpite. Una din poveștile preferate îl avea ca personaj principal pe un tip, Vagonda Lenuxin, sau cam așa ceva. Tipul era un soldat ca la carte. O legendă printre ai lui. Medalii, servicii după servicii, misiuni după misiuni. Toate așa cum ar fi trebuit să fie. Când îi venise vremea să fie lăsat la vatră, cam cu vreo săptămână înainte, de fapt, a participat la o ultimă sesiune de antrenamente. Un fel de omagiu. Doar un mic accident, atât a fost necesar. Un defect de fabricație, o grenadă de antrenament și ceva mai mult ghinion. Rezultatul? Un braț lipsă – dreptul. Mă înțelegi ce vreau să zic? Nu? Ei bine, ți-o arunc pe șleau. Tipul urma să fie lăsat la vatră, la ce mama naibii trebuia să mai participe la antrenamente? Sincer, nici nu știu pe cine să judec pentru toată morala asta de doi bani – destinul sau Comandamentul Central?

Mi-am tras scaunul și m-am așezat cuminte, pregătit să fiu asediat cu întrebări, una după alta. În schimb, tot ce a făcut tipa aia a fost să se uite la mine lung. Câteva secunde bune, dacă nu ceva mai mult peste un minut. M-am gândit că tăcerea ar fi putut să fie un fel de test, dar chiar și așa, tot n-am putut să mă prefac că nu observ nenorocitul ăla de ochi bionic. L-am analizat cu o lipsă totală de discreție. Era pentru prima dată când vedeam unul de aproape. Sprâncenele i s-au curbat, și-a mișcat umerii în mod demonstrativ, în timp ce a abandonat formularul, încă necompletat, pe biroul mărunt. Bustul generos i-a ieșit în față și trebuie s-o recunosc, dacă n-ar fi fost nenorocirea aia de tăietură de pe fața ei, cred c-ar fi fost o partidă bună.

— Să știi că dacă ar fi fost demontabil, aș fi fost bucuroasă să-l deconectez și să ți-l pun în palmă. Poate în felul ăla ai fi fost un pic mai discret restul interviului. Dar din păcate nu e, așa că nu te mai holba dracului la mine de parcă ai avea în față varianta borgă a lui Jean-Luc Picard.

Am rânjit și nu pot să spun că m-am simțit afectat în mod deosebit. La ce bun să mă consider vinovat? Poate mai curând era vina inginerilor care proiectaseră ochiul. Cam din topor, aș zice. Sfârșit de secol XXIII și ei încă mai făceau proteze de parcă singura opțiune estetică includea piesele de LEGO. Dar, chiar și așa, nu era ca și cum își pierduse ochiul din cauza mea sau a vreunui inginer. Chestiile astea cu bunul simț, duse la extrem în mod inutil, pe mine nu mă coafează. Cine mama naibii a pus-o să se înroleze? Ar fi putut să se facă manichiuristă, coafeză sau mai știu eu ce. Dacă intri în horă, joci. Nu te întristezi dacă se întâmplă să-ți julești sandalele. Pricepi?

Așa că am continuat să rânjesc prostește și ea a scuturat din cap.

— Uneori nu-mi vine să cred că suntem vârful lanțului trofic în galaxia asta. Pe bune, e de mirare cum nu ne-am întors la cremene cu exemplare ca tine.

Desigur, am continuat să-i zâmbesc pe mutește și ea mi-a întins formularul. L-am luat fără prea mare interes față de ceea ce era înșirat acolo, litere și iar litere, de mărimea unor furnici, și am trecut direct la ultima pagină. Am bifat toate căsuțele de acolo – cinci. Nu pot să spun că o duceam rău, financiar vorbind, însă aveam niște afaceri trăznet de pus la punct și pentru asta aveam nevoie de ceva timp, iar al meu era pe sfârșite. Fapt pentru care am decis să devin un crono-mercenar.

La final i-am înapoiat formularul.

Individa s-a uitat la mine lung, din nou, cu ochiul ei sănătos și cu cel robotizat, dar de data aia parcă am văzut ceva care aș fi îndrăznit să cred că însemna admirație. S-a mai uitat un timp la formular și pe urmă la mine.

— Până la urmă, nu ești chiar una din cauzele alea pierdute.

— Să zicem, i-am spus.

— Oho! Și mai știm să fim și discreți. Ca să vezi ironia sorții. Presupun că ai o idee, nu, cum stau lucrurile pentru un crono-mercenar? Mi-a întins un holo-cititor, eu l-am luat și am încuviințat din cap.

— Da, știu.

— Răsplata este pe măsură, dar, desigur, vei fi trimis în cele mai dificile misiuni.

— Sunt convins că așa va fi.

— Ar fi drăguț din partea ta dacă nu ai mai afișa figura asta de atoateștiutor, măcar pentru simplul fapt că ai bifat categoria „pifan”.

Am afișat iarăși zâmbetul meu de duzină. Evident că nu exista nicio căsuță în dreptul căreia să fie trecut, cu litere colorate, pifan. „Prima înrolare” și „veteran”, astea erau rubricile din care trebuia să alegi, în funcție de trecutul tău. Clar că era un soi de ironie în toată remarca aia de zile mari, însă nu m-am deranjat prea tare s-o analizez la sânge. Am luat lucrurile ca atare – ca și cum aș fi avut o durere de intensitate medie în cotul stâng. Deși, la un alt nivel, să zicem la unul care chiar îmi păsa cât de cât, tipa avea dreptatea ei. În ultimele decenii lumea o cam luase razna, când venea vorba despre religie și armată, ei bine, șmecheria o cam apucase pe un drum care intra în conflict în mod direct și ostentativ cu serenitatea clerică. De acolo până la isterie în masă n-a fost decât un pas. Însă eu nu fusesem un individ dus prea des la biserică, așa că nu găseam un motiv de neliniște față de viitorul a ceea ce reprezenta relația dintre omenire și divinitate. Pentru mine poate să existe sau nu; atâta vreme cât mă lasă să-mi bat capul de toți pereții în lupta pentru un trai decent, e limpede că nu fac parte din cei preferați.

Tipa s-a mai uitat la mine un timp, după care s-a ridicat și mi-a întins o hârtie micuță, dreptunghiulară, ca un fel de carte de vizită, modelul antic, pe care era trecută o adresă. Plus o bancnotă de o sută. M-a fixat cu cvasiprivirea ei de culoarea apelor limpezi și, chiar înainte să îmi înmâneze banii, mi-a mai spus pe un ton sobru:

— Să nu crezi că nu o să dăm de tine, dacă îți trece prin cap să dispari cu suta. Nu ești nici primul și nici ultimul care regretă amarnic gestul.

— Nu sunt idiot, i-am spus.

— Pentru binele tău, sper să nu fii. A dat drumul banilor și a continuat: sunt curse din oră în oră, cu plecare din stația de peste drum – a ridicat mâna în semn de salut. Mult succes, soldat!

Am luat hârtia și banii, am scuturat din cap – un soi de mișcare universal valabilă pe care obișnuiesc să o folosesc, atât pentru „bună ziua” cât și pentru „la revedere” – după care m-am cărat din fața ei. Nu nutresc ideea complet nebună că mi-ar fi dus dorul prea mult timp. Am trecut strada și, cum de fel nu prea am avut niciodată cine știe ce acareturi de cărat după mine, altele decât năravul și drăcușorii de pe șira spatelui, m-am așezat în stația de peste drum și am așteptat cuminte. M-am uitat la ceas. Încă treizeci de minute de așteptare. Rezonabil. Am pornit holo-cititorul și am început să citesc pe sărite poliloghia trecută acolo. Drepturi și îndatoriri. Termeni și condiții. Pentru un an de existență plătit de către Comandamentul Central trebuia să participi la o misiune catalogată ca fiind cu nivel de risc scăzut. Pentru cinci ani, o misiune cu nivel de risc moderat. Iar pentru o misiune care ar fi stors apă din piatră seacă, primeai zece ani. Desigur, asta considerând faptul că te mai și întorceai din misiunile alea. Pentru că, de fapt, o misiune cu grad de risc scăzută era, ca s-o spun mai direct, cea mai dificilă dintre cele mai puțin riscante. Însă de fel am fost un optimist convins, adică un pesimist cu ceva mai puține țigle pe casă, așa că nu îmi făceam probleme că nu aveam să mă bucur de anii suplimentari de viață câștigați prin contract.

După un timp, o doamnă a apărut în stație și, în clipa în care m-a văzut, a facut doi pași mai încolo. N-am judecat-o. Anii în care îmi trăisem viața la extrem chiar mă făcuseră să arăt ca unul care își trăise viața la limită. Însă nu era ca și cum distanța de un metru dintre mine și ea, pe care și-o asigurase încă de la bun început, ar fi fost un scut garantat, pentru eventualitatea în care chiar aș fi fost un borfaș și chiar mi-ar fi trecut prin minte s-o jefuiesc. M-am mai uitat un timp la cucoana aia, întrebându-mă chestii mărunte și amuzându-mă de felul în care îmi arunca priviri furișate, apoi a sosit mijlocul de transport. M-am urcat și pe urmă…

Nu-mi mai amintesc nimic.

Desigur că nu sufăr de amnezie. Toată șmecheria asta cu uitarea stă în faptul că la finalul stagiului de antrenament toți cadeții trec prin operații de psiho-chirurgie. Cu alte cuvinte, îți extrag din creier o mare parte din amintirile despre locații militare secrete și felul în care dobândești abilități ceva mai… Cum să le denumesc? În fine, ceva mai speciale, dacă-mi permiteți să fiu prozaic. Însă sunt unele amintiri pe care chiar nu ți le pot înlătura, care sunt esențiale în îndeplinirea misiunilor, și pe care ți le blochează pentru o perioadă de timp, doar ca să-ți revină vii și vibrante la momentul oportun.

Nu-i nimic spectaculos în treaba asta, deși la prima vedere cam așa pare. Doar câteva dispozitive de sondare psihică de ultimă generație, un expert în psiho-chirurgie și vreo trei ore de liniște pliurdă. Asta-i toată magia. Un fel de lobotomie modernă, dacă vrei o definiție brută.

Fapt pentru care, cu un ceas înainte de lansare, m-am trezit că fac parte din echipa de lunetiști. Nu mă considerasem cine știe ce mare ochitor de elită pe timpul civiliei, dar poate că descoperiseră ei ceva în mine, ceva care le lăsase impresia că aș fi fost capabil să devin unul. Nu aș putea și nici nu țin în mod deosebit să contrazic vreun instructor. Și, oricum, chiar de aș vrea s-o fac, nu-mi amintesc de niciunul.

Prin urmare, respectând programul – cum bine spuneam, nu-ți șterg chiar tot ce găsesc prin minte – noi, lunetiștii, urma să fim lansați deodată cu valul doi de trăgători. Ținta era o bază extraterestră situată la aproximativ cinci kilometri de locul de aterizare. Conform planului din timpul orelor de antrenament, succesiunea etapelor strategice era urmatoarea: aterizare în condiții optime, detectarea reperelor, stabilirea distanței față de băieții din plutonul de trăgători și, ultima, însă nici pe departe cea mai puțin importantă, susținerea valului de soldați prin eliminarea în timp util a lunetiștilor inamicului. Nu știam prea multe despre inamic, dar fiind o forță combatantă modernă spațială era o presupunere de bun simț că aveau, la rândul lor, trupe specializate.

Plutonul nostru, al lunetiștilor, era format din o sută de ochi de vultur. Eu eram numărul cincizeci și șapte. Nu c-ar fi contat în mod deosebit, nu era o ordine ierarhică, doar un reper personal.

Locotenentul Maruda spunea că lunetiștii sunt o specie aparte. Ochi de vulturi, mână de fier și inimă de piatră.

Evident, ca de fiecare dată, cu zece minute înainte de lansare, tremuram ca varga. Nu puteam să mă controlez și până nu dădeam la rațe nu reușeam să mă concentrez. Nenoricirea aia de procedură de ejectare mă scotea din sărite. Nu eram lansați ca un bloc unitar, ci în capsule individuale. Costurile erau mult mai mari, dar în felul acela se reduceau pierderile de trupe cu un procent de peste șaptezeci la sută. Ceea ce nu era de ici, de colo. Una era ca pe pe radarul inamicului să apară o hipercapsulă de catapultare de o sută de tone, de dimensiunea unui teren de fotbal, și alta era ca ecranele radarelor să fie invadate de o mie de focuri de artificii.

Am tras aer în piept, adânc, și am ciulit urechile. S-a auzit prima bubuitura: Bang! Practic, lansatorul orbital funcționa după principiul unui tun. Capsulele noastre erau ghiulele. Imediat după primul foc am început să număr până la zero, descrescător, începând de la cincizeci și șapte.

Trei… Bang! Doi… Bang! Unu… Bang! Zero… Bang!

S-a făcut liniște și imediat un întuneric ca într-o criptă. Slavă Domnului pentru condiționarea psihică. Intri în transă și te trezești la destinație. Sau nu.

Când am deschis ochii totul în jurul meu parâia și mă aflam sub o ploaie de scânteie. Nu îmi fusese avariat costumul, totuși ceva nu mersese așa cum ar fi trebuit să meargă. Capacul capsulei era închis. Asta însemna că era blocat sau că releul de declanșare fusese avariat. Învățasem la cursurile de tehnică. Asta s-ar fi putut întâmplă dintr-un milion de motive. Însă cele cu adevărat importante erau vreo două duzini. Primul: eroare la deschiderea parașutei. Ceea ce însemna că străbătusem straturile atmosferice cu o accelerație tot crescândă, iar la aterizaj capsula se înfipsese adânc în pământ, ca și cum ai fi tras cu un pistol antic în țărână și glonțul s-ar fi înțepenit la vreo doi, trei metri sub pământ. Releul efectuase comanda, dar tonele de pământ sub care eram îngropat, ipotetic, blocau capacul și se scurtcircuitase sistemul de evacuare. Concluzia: lunetist cincizeci și șapte, îngeraș.

Asta era una din variante. Restul, simple variații pe aceeași temă.

Naiba să le ia de fiare!, mi-am spus.

Am flexat piciorul drept și am lovit cât am putut de tare. Slavă Cerului!, capacul a sărit cât colo. A scos un sunet sec, de metal izbindu-se de metal. Am sărit din capsulă, pregătit sa urmez protocolul. Numai că nu prea aveam cum. A fost o surpriză. Ar fi trebuit să aterizez la câteva zeci de metri de poalele unui versant muntos și apoi să-mi croiesc drum în mod fulgerător în lungul unei coaste, până într-o poziție strategică, cu vedere panoramică. În schimb, aterizasem într-o incintă. Un turn de control? Un avanpost? Conform topografiei, cel mai apropiat buncăr inamic se găsea la o distanță de minim trei kilometri. Am încercat să comunic cu baza. Niciun semnal. Ceva mersese al naibii de greșit. Capsula avusese parte de un drum zbuciumat. Atacul nostru, care ar fi trebuit să fie surpriză, fusese interceptat. Metalul capsulei arăta ca zgâriat de un demon spațial. Plin de ancoșe amorfe, primul strat de blindaj era gravat în întregime de urmele interceptării. Materialul folosit pentru colmatare fusese ars în mare parte, lăsând ochiuri prin care puteam să văd metalul brut, de un albastru cenușiu, rănit profund și înflorat pe marginile crestăturilor. Vopseaua, acolo unde încă mai exista, era bășicată pe alocuri. Imaginea îmi amintea de rablele din cimitirele de vechituri. Unelte glorioase de război, abandonate spre uitare, cu un trecut formidabil și un prezent lamentabil.

O ușoară durere de cap mă asigura că sunt încă viu și că n-ar fi fost rău dacă aș fi făcut un efort să mă concentrez pe lucrurile cu adevărat importante, dacă țineam morțiș să rămân așa. Primul impuls a fost să-mi trec palma peste cap și să simt efectul de perie dat de mâna trecută în răspăr de-a lungul frizurii periuță, specifică durilor de odinioară din vechile comandouri spațiale. Cumva, găsisem dintotdeauna în gestul acela un fel de calmant. Dar aveam casca. Și deși mi-aș fi dorit s-o decuplez, pentru că amestecul de gaze de pe Kepler 62-F era respirabil, identic cu atmosfera terestră, fusesem sfătuiți să renunțăm la cască și la filtrele ei doar ca o ultimă opțiune, doar în cazul extrem în care sistemele de aerisire s-ar fi defectat. Pentru orice eventualitate, spuneau inginerii noștri. Așa că m-am uitat în jur, cu ochi îngustați de precauție și curiozitate, prefăcându-mă că sunt convins pe deplin că aveau dreptate. Mașinăriile din încăperea aia arătau ciudat. Tehnică inamică, niciun dubiu în treaba asta. Pârâiau și scoteau fum și scânteie. Ceea ce ar fi trebuit să fie un fel de monitoare erau brăzdate de dungi neregulate, lungi, de culoare gri, albe și unele ceva mai subțiri, negre, care, am presupus eu, indicau lipsa semnalelor video. Apoi l-am văzut cu vederea periferică și am adoptat poziția standard de luptă în mod mașinal. El cred că m-a observat cu o secundă mai târziu, probabil bulversat de șocul impactului, dar instinctul cazon a fost ca la carte. Asta în cazul în care și extratereștrii urmau cursuri de autoapărare. La fel nouă, își ascundeau corpurile fragile, damnate de zeii ironici ai cosmosului să nu suporte stresul călătoriilor interstelare, sub învelișul blindat și cadrilat al unui costum spațial. Ne-am lansat în lupta corp la corp aproape simultan și costumele ni s-au izbit ca doi tauri. Înclestați, cu palmele cam la nivelul pieptului, am încercat să-mi trec mâna dreaptă pe sub stânga lui și să fixez o priză de tip menghină. Cu puțin noroc și ceva forță aș fi putut să-i defectez servomotoarele unui braț. Un adversar cu o mână inactivă e o țintă ușoară, m-am încurajat. M-a citit ca pe o carte. A pivotat, m-a împins și am abandonat priza forțat. Am sărit în spate și mi-am tras pistolul din treacă – cum naiba de uitasem de el, a fost un mister complet – cam în același timp cu el. Nu știu la ce m-aș fi așteptat. Desigur, scenariul ideal includea un extraterestru idiot, care să aștepte inert ca eu să-i fac felul. Oricum, costumul fusese proiectat să reziste unui tir susținut de o duzina de arme de asalt de calibru mediu. Probabil, costumul extraterestrului nu era mai prejos. Cred c-a fost doar instinctul de supraviețuire, care m-a ajutat să fiu cu o fracțiune de secundă mai rapid. Am apăsat pe tragaci și extraterestrul a zburat înspre peretele din fața mea. L-am urmat imediat după, în direcția opusă. Apucase să tragă și el. Prin urmare, adio extraterestru idiot, din scenariul meu ideal. Socul izbiturii mi-a făcut maxilarul să clănțăne ca într-un desen animat din ăla cu schelete ambulante.

Chiar și ușor buimac cum eram, m-am ridicat în picioare fulgerător și m-am uitat după pistolet. Naiba știa pe unde zburase. Gândul că extraterestrul l-ar fi găsit pe al lui înaintea mea a fost ca un impuls electric. M-am aruncat iarăși asupra lui.

Când l-am lovit, încă-și mai căuta arma. Striațiile de pe mănușă au hârșâit pe metalul lucios al căștii lui și au sărit floricele mărunte de scânteie. A fost ca și cum ai fi lovit cu un baros într-o traversă din fier. El a ripostat imediat – un uppercut în torace. Am făcut doi pași în spate, ușor aplecat în față. El a fandat și pe urmă ne-am încleștat din nou.

Două anaconde din oțel.

O perioadă de timp, care a părut o eternitate, n-am făcut nimic altceva decât să ne cărăm pumni, unul altuia. În căști, în torsul metalic al costumului. În umeri. În brațe. Pe unde puteam, la nimereală.

Aș vrea să spun că el a fost primul care a cedat din cauza oboselii, dar după un timp mușchii pur și simplu nu m-au mai ascultat. Mâinile mi-au căzut falsce, pe lângă corp.

— Secvență automată de luptă! am strigat disperat.

Nu s-a întâmplat nimic. La naiba! Alt senzor avariat. Brusc, fără niciun semnal aparent, extraterestrul a căzut la rândul lui în fund, într-o manieră comică, de parcă un roboțel fusese scos din priză. Cu siguranță că fusese vorba tot despre suprasolicitare fizică. Am stat și ne-am uitat unul la altul. Habar n-am pentru cât timp. Pur și simplu nu ne-am scăpat din ochi. Pe urmă mi-am întors privirea ca să caut ceva. Orice ar fi putut servi drept proiectil. Fără să pot să mă ridic, încă resimțind efeortul susținut, m-am întins după un capăt de țeavă. L-am apucat bine, l-am ridicat și pe urmă l-am aruncat înspre el. Tubul a zbârnâit prin aer ca o sfârlează și a ricoșat din cască. Extraterestrul a mârâit. Sau cel puțin așa a părut sunetul acela disonant emis de amplificatorul vocal. A aruncat la rândul lui cu o bucată de tablă, găsită prin apropiere, pe care eu am respins-o cu ușurință, folosind pe post de scut antebrațul drept.

— Du-te dracului! am răcnit și pe urmă i-am arătat degetul.

A ripostat, într-o manieră mai mult sau mai puțin asemănătoare. Mai multe sunete ciudate, scuipate la repezeală.

Culmea era că nu aveam nici cea mai vaga idee cum arătau. Știam că erau o rasă tehnologizată, de gradul zero, la fel ca noi, dar complet diferită de tot ceea ce mai întâlnisem vreodată, respectând modul haotic în care alegeau să colonizeze diverși aștri. Refuzaseră oricare tentativă de tratații diplomatice la primul contact și conflictele au venit ca un dat firesc. În timpul unui raid fulger scanerele orbitale arătaseră doar răceală metalică, ca și cum în carcasele alea umblatoare nu s-ar fi găsit nimic organic. La o primă impresie mizasem pe IA-uri, mesageri robotizați ai unei civilizații mult mai îndepărtate. Dar la o analiză ceva mai laborioasă scanerele descoperiseră detalii cu mult mai interesante, indicii care spuneau că exista totuși ceva, care nu se rezuma doar la cipuri, carbon și metal. Planeta Kepler fusese descoperită cu zeci de ani în urmă și Confederația nu prea-i dăduse cine știe ce importanță. Un super pământ gigant, ca mulți alții, dar cu o gravitație de trei ori mai mare decât Terra. Fusese așezat pe hartă și pe urmă dat uitării. Când anume colonizaseră extratereștrii Keplerul, Confederația n-avea nici cea mai vagă idee. Desigur că nu era o luptă pentru avuții sau resurse naturale. Planeta aia oricum era o junglă în toată puterea cuvântului și nu prezenta interes economic. Exista totuși un raționament al atacului: lăsată pe mâna lor, ar fi putut să devină un punct strategic. De neconceput, la o distanță de numai două sute de ani lumină de cea mai apropiată colonie terestră.

L-am fixat cu o privire dură și m-am întrebat: cum ar fi arătat el, de fapt, fără costum? Judecând după forma costumului, conformația era umanoidă, mersul biped, membrele superioare cu degete opozabile și picioare care se terminau cu o imitație destul de reușită a unei perechi de bocanci. Cel puțin asta lăsa de înțeles. Până la urmă, conformația umanoidă era cea mai răspândită arhitectură biologică prin univers. Puține erau speciile de extratereștri cu structuri dizarmonice, în raport cu principiile anatomice agreate de oameni.

Față de oricare creatură ce deținea mai mult de patru membre, omul ar fi strâmbat din nas a dezgust. Probabil că reciproca era echidistantă. M-am gândit că în fața mea stătea posibilitatea unei avansări și un bonus ce ar fi constat în cel puțin unu sau doi ani de viață. Asta dacă aș fi fost în stare să ignor oboseala profundă, să mă ridic în capul oaselor și să găsesc o modalitate să-i vin de hac extraterestrului. Pe urmă să-i desfac costumul ca pe o conservă, să extrag creatura care se cuibărise în învelișul metalic și să mă întorc pe stația orbitală cu un cadavru proaspăt, pe care să-l predau cercetătorilor. Mai mult ca sigur că m-aș fi ales și cu o medalie. Poate chiar și compensații financiare. Asta era varianta cea mai simplă. Dar exista una ceva mai complexă, care implica un plan secundar, mult mai elaborat, și o pereche de chestii de forma a două bile, atârnate între picioare, de consistența unui bolovan. Totuși, semnasem toate nenorocitele alea de căsuțe de pe contract.

Orice secundă era de aur. Dacă nu mă mișcam repede, ar fi putut s-o facă altul înaintea mea și să-mi sufle bonusul. M-am ridicat, am smuls un alt capăt de țeavă dintr-un morman de fiare contorsionate și am pornit cu pași repezi înspre inamic. Prin viziera lui nu puteam să văd nimic, dar în minte îmi plutea imaginea unui chip schematic, dar straniu, înfricoșător și în același timp înfricoșat. S-a ridicat, la rândul său, văzându-mă cum vin înspre el, și a rupt o bucată de platband din pardoseala deformată. Ne-am duelat minute bune, în mod inutil, ca niște cocoși. Și apoi, în timpul luptei, s-a produs inevitabilul. El a lovit, eu am parat. Țeava mi-a zburat din mână și s-a izbit de ceva dur, metalic. Dezarmat, pentru o secundă, m-am simțit ca un samurai fără sabie. Dar mi-am revenit la timp. Nici în cel mai favorabil scenariu n-ar fi putut el să-mi avarieze costumul folosind o amărâtă de bucata de platband. Însă teama față de necunoscut are un mod incredibil de a-și croi loc printre idei și decizii de moment și am continuat să ne duelam ca doi puștani neastâmpărați, cărându-ne pumni la nimereală și pocnindu-ne cu tot ce ne ieșea în cale.

Când am ajuns de comun acord că ne-am făcut suficient de mult de râs prin felul caraghios în care ne ciomăgeam ca doi cretini, am înghețat în poziții defensive, la mai puțin de un metru unul de celălalt. Când s-a oprit, el s-a proptit în piciorul unui raft înalt. Ceva s-a auzit rostogolindu-se și în ultima clipa am observat ceea ce aducea cu un fel de tub de oxigen. A căzut în gol de la ultimul nivel al raftului de vreo patru metri. S-a auzit un fâsâit sonor și scânteia produsă de o unealtă căzută de pe același raft, cu puțină întârziere, a transformat încăperea într-o baie de foc. Șocul exploziei ne-a proiectat pe amândoi la metri buni distanță unul de altul.

Împleticindu-se, ignorându-mă total, croindu-și cale printre rafturi rupte și bucăți mari de tablă, extraterestrul s-a ridicat și s-a apucat să stingă focurile hulpave, care ardeau pe oriunde te-ai fi uitat. La naiba!, am sărit ca ars, extraterestrul ăla chiar că avea dreptate. Problema nu era că puteam să ardem de vii, focul nu dezvolta suficientă putere calorică să topească blindajul, dar, închiși în costume, ne-am fi încins precum tava cu friptură în cuptor. Mi-am croit drum prin mormane de rafturi și aparatură deformată, ca să ajung la cel mai apropiat foc. Mi-am activat stingătorul și din vârfurile degetelor am început să împroșc împrejurimile cu jeturi fine de spumă antiincendiu. Timp de minute bune am uitat de faptul că suntem dușmani de moarte și ne-am luptat cu văpăile portocalii cot la cot. Epicentrul incendiului era un foc de două ori statura noastră. Unde mai pui că limbile hulpave consumau un fel de cabluri din cauciuc, care scoteau o dâră groasă și negricioasă de fum. Dacă nu ne-am fi mișcat rapid, se adăuga și probabilitatea să murim asfixiați. Așa că ne-am așezat umăr la umăr, ca doi bravi pompieri, și ne-am pus pe stins. Eu împroșcam rădăcinile focului cu spumă, iar el, din două tuburi flexibile fixate pe antebrațe, împrăștia jeturi dintr-un lichid vâscos, translucid. Soluția se cristaliza la contactul cu limbile de foc și imediat exploda într-o cunună de praf, care se lichefia într-o soluție ce mânca, la propriu, vlaga văpăilor. Și să fiu al naibii dacă zoaia aia extraterestră nu făcea o treabă de nota zece.

Nici nu știu cât ne-a luat să stingem complet incendiul, dar în cele din urmă am izbutit. Înconjurați de grămăjoare de resturi carbonizate, ne-am depărtat unul de celalalt cu mișcări nesigure. Stinsesem focul, deci eram în siguranță. Eram? El s-a uitat la mine, eu m-am uitat la el. Și am tot așteptat să se întâmple ceva. După un timp așteptarea a devenit tot mai obositoare și el a ridicat un braț. Am tresărit. A desenat prin aer, în gol, ceva ce pentru mine a fost un fel de X stângaci. Care ar fi trebuit să însemne… Ce? Mă predau? Prea puțin probabil, mai ales că noi jucam în deplasare. Părea imposibil de avantajos pentru mine. Predă-te? O variantă bună, însă greu de acceptat pentru ego-ul meu. Remiză? Rezonabil. Instinctual, am repetat semnul lui, gândindu-mă la amnistie. El a dat din cap, aprobator.

Ne-am întors la așteptare și tăcere. Chiar dacă beneficiam amândoi de un moment iluzoriu de pace, un lucru era cert: nu se schimbase nimic. Niciunul nu era convins de faptul că inamicul descifrase corect mesajul. Mi-am dus palmă în dreptul inimii, gândindu-mă la faptul că organul vital primordial al extraterestrului s-ar fi situat într-o poziție similară. Indiferent dacă ar fi fost materie organică sau cip, respectând conformația umanoidă, toracele ar fi fost zona cea mai sigură în care să încastrezi „motorul”. N-a prea funcționat. El s-a uitat la mine fără să schițeze un gest. M-am aplecat, am ridicat o bucată de țeavă și am îndreptat-o înspre el. Vizibil alarmat, extraterestrul s-a curbat de spate, cu garda sus, pregătit din nou de luptă. Mi-aș fi dorit să descopăr expresia din spatele vizierei. Am dat drumul țevii și am făcut un semn cu ambele brațe, care pentru mine a insemnat: Ajunge! Speram că și pentru el. S-a relaxat. M-a aprobat. O mișcare discretă din cască.

În următoarele secunde ne-am adulmecat reciproc, gândindu-ne constant că dintr-o clipă în alta, celălalt avea să încerce o manevră parșivă. Chiar și ascunși în costumele noastre, emanam nesiguranță prin fiecare por, prin fiecare gest stângaci. Secundele s-au transformat în minute, minutele în ore, o așteptare pliurdă. Ar fi fost o idee să cercetez împrejurimile, dar trebuie să o recunosc, îmi era teamă să-i întorc spatele. În plus, dacă el se mulțumea să aștepte, însemna că nu exista nicio posibilitate de ieșire. Desigur. El știa cel mai bine. De-ar fi existat posibilitatea unei ieșiri auxiliare, probabil că ar fi făcut uz de ea din vreme, eventual în timpul incendiului. M-am uitat, totuși, înspre capsulă. Să fi distrus oare singura cale de acces? Destul de probabil. Și abia atunci am realizat.

M-am ridicat și m-am repezit către capsulă. Nu puteam să cred că fusesem atât de ignorant. Am fost nevoit să smulg capacul de siguranță, să trag cu putere de mai multe ori, dar în cele din urmă am izbutit. Am apucat pușca și am tras-o afară din locașul ei. Minunăția aia de cincizeci de kile avea să mă scoată afară de acolo cât ai fi spus pește.

Prietenul meu extraterestru, la vederea puștii, s-a tras într-un colț și a înțepenit. Poate că nu arăta leit armelor lor, dar există ceva magic într-o pușcă de jumătate de sută de kilograme, indiferent de pe ce planetă vine ea, ceva care trezește fiori de gheață pe șira spinării inamicului. Sau, mă rog, în diverse zone anatomice, când vine vorba despre forme de viață neconvenționale. Prin felul în care extraterestrul a început să se foiască de ici-colo, ai fi putut să spui orice, numai că era liniștit nu.

— Liniștește-te, i-am spus. Nu vreau să-ți zbor creierii. Cel puțin nu acum.

Am rânjit. M-am uitat la armă, apoi la el. Cu un singur foc, atent plasat, s-ar fi ales praful de el. Și totuși, n-am putut să dau frâu liber gândului ucigaș. Era ceva care-mi spunea că nu era ceea ce trebuia să fac. Era o formă de respect camaraderească? Sau ceva mai profund? Ceva ascuns? N-am putut să mă decid. Am desfăcut trepiedul și am așezat arma pe jos, cu țeavă îndreptată înspre unul dintre pereți. Bijuteria aia ar fi izbutit să facă o gaură cât gura unei găleți prin blindajul unui tanc. Prin perete ar fi trecut precum cuțitul prin brânză. I-am explicat, în linii mari, care era planul meu. El m-a urmărit în tot timpul ăla cum dau din mâini și, când în cele din urmă cred că și-a făcut o idee cam care era planul meu, a ridicat la rândul lui din mâini și s-a apucat să le fluture prin aer. Repezit, a umblat un timp de colo-colo. S-a oprit într-un loc și mi-a făcut semn cu o mână: vino! M-am dus. Folosindu-se de un ciot metalic, a trasat o linie orizontală pe podea. Vârful ascuțit a scârțâit pe suprafața dură. Undeva, în stânga, sus, deasupra liniei, a mai desenat un cerc. Au urmat mai multe linii scurte, dimprejurul cercului.

— Ah! Ăla-i soarele, am spus și el s-a întors înspre mine. Continuă! i-am zis, în timp ce am dat din mână.

A continuat. Deasupra liniei a desenat un copac și, imediat după asta, exact ceea ce mă temeam: un pătrat, cu doi de X în interiorul lui, sub nivelul ei. Degetul arătător al extraterestrului a arătat înspre mine, apoi înspre el și la final a indicat X-urile alea două.

— Rahat! Suntem într-un nenorocit de buncăr, îngropați în pământ.

Asta însemna că prezumția mea că sistemul de frânare se defectase era corectă. Și la fel de adevărat era faptul că dacă aș fi tras în perete, o ploaie de schije ar fi baleiat toată încăpere. Poate că am fi scăpat noi cu zile și cu toate membrele la locul lor, poate că exoscheletul ar fi rezistat șocului, însă riscul era oricum inutil. Nu era ca și cum aș fi reușit să săpăm un tunel și să ieșim de acolo, folosindu-ne de pușcă. Am căzut în fund, descumpănit.

— Chiar nu este nicio ieșire? am întrebat redundant.

El m-a privit la fel de descumpănit. M-am ridicat și am început să caut ceva ce nici măcar eu nu știam. Extraterestrul m-a urmărit atent, de acolo de unde-l lăsasem, lângă opera lui de artă. Cred c-a fost doar o chestiune de noroc chior. Suflul exploziei ne-a prins pe amândoi la o distanță rezonabilă. Am zburat ca și cum am fi fost frunze uscate și – eu, cel puțin – m-am pierdut într-o mare de negreală.

Când am fost în stare să deschid ochii, fasciculele de lumină se opreau drept în viziera mea și aproape că mă orbeau. Soarele ardea intens și baleia decorul cu lănci de foc, printre zeci de forme de vegetație tremurândă. Am fost nevoit să ridic mâna dreaptă și s-o folosesc drept scut împotriva luminii orbitoare. Chiar și așa, tot ce am putut să disting au fost doar siluetele adumbrite a cel puțin două duzini de soldați. Știam că nu urma să am parte de o minune cerească și că toți roboții care stăteau dinaintea mea erau mai mult ca sigur parte din trupele inamice. Speram totuși din tot sufletul ca măcar cutia neagră și senzorii care o activau să nu se fi defectat. Nu aveam o idee clară în ce fel m-ar fi ajutat să scap cu basma curată o cutie de mărimea uneia de pantofi. Pur și simplu era un sentiment incomplet și involuntar care îmi spunea asta, ca un soi de voce într-o minte tulburată. Cutia neagră! Restul, de la primul până la ultimul servomotor, puteau să se fi făcut praf. Conta cât de puțin. Unul dintre roboți s-a apropiat de mine și s-a aplecat, ca și cum ar fi încercat să-mi spună ceva. Desigur, nu era nimic de spus. Era unul de-al lor. Amicul meu extraterestru? Tot ce era posibil. Am încercat să mă ridic într-o rână, așa cum obișnuiește să se tragă într-un colț un animal rănit. În afară de brațul drept, pe care-l foloseam ca să mă apăr de lumina orbitoare, niciun cuplaj servo nu m-a ascultat. Cum spuneam, detaliul conta cât de puțin, dar asta nu însemna că nu am simțit un sentiment de teamă. Am fost la un pas să rostesc comanda vocală, dar un pitic dintr-un colț întunecat al minții mele mi-a spus să nu mă grăbesc. Uneori, câteva secunde pot să schimbe soarta unui război. Așa că mi-am oprit impulsul și am decis să risc și să aștept.

Extraterestrul a mârâit ceva în păsăreasca lui și a arătat înspre cei aflați mai în spate. M-am uitat și eu înspre cei mulți și m-am străduit să fac cumva să-i văd mai bine. Pentru mine, erau toți o apă și un pământ. Exoschelete identice. Imense. Impunătoare. M-am uitat, din nou, cu mai multă băgare de seamă, încă sperând la un miracol. Am analizat vegetația, am observat și ambrazura uriașă prin care fusesem trași afară din buncăr. Apoi am stăruit un timp asupra costumelor din fața mea și am început să observ detaliile care contau. Unul dintre ei mi-a atras atenția în mod deosebit, prin cele câteva însemne suplimentare, care-i făceau costumul cumva mai… Aranjat, dacă-mi permiteți expresia. Și mai era și felul în care erau dispuși în formație. Toți gravitau în jurul lui. Până la urmă, armata e armată pe oricare planetă există ea și căpteniile sunt mereu în centrul atenției. Am rânjit, nu doar în sinea mea, ci de-a dreptul, fără perdea, și abia atunci am simțit înțepătura și durerea. Localizarea era cam la nivelul inferior coastelor drepte. Am încercat să arunc o privire. Nu am putut să văd chiar bine, servomotoarele erau înțepenite de-a binelea, dar am prins scânteia a ceea ce părea să fi fost capătul rupt și ascuțit al unei bucăți de țeavă. Cum reușise fierătania aia să găsească o fantă în blindajul costumului, asta era o treabă pe care numai destinul putea să o știe. Am simțit o frică acută de moarte, cum mi se înconjoară de suflet ca un șarpe negru și s-a produs declicul – condiționarea psihică.

Una câte una, amintirile esențiale au început să revină. Am calculat superficial distanța care mă despărțea de presupusa căpetenie. La o primă impresie părea să fie suficientă. În mod normal, ideea era să-l ademenesc, să-l fac să se apropie mai mult. Însă n-am vrut să mai risc. O moarte accidentală mi-ar fi zădărnicit planul. Era musai să fie o moarte controlată și asistată chimic. Fapt pentru care, chiar în timp ce extraterestrul a continuat să cârâie și să mârâie, am spus comanda. Desigur, cu tot ateismul de care pot să dau dovadă, pe durata procesului de eutanasiere comandată, am rostit o rugăciune scurtă. O improvizație de tot râsul, ca să fiu sincer, dar dacă mergem pe arhicunoscutul principiu că Domnul Dumnezeul nostru este milostiv și are puterea și capacitatea să primească în turma lui pe oricare păcătos de rând, am credința că până la urmă acesta a fost singurul detaliu care a făcut diferența.În secunda următoare am auzit fâsâitul și zumzăitul mecanismelor fine care deschideau cutia neagră și am simțit vârfurile ascuțite ale injectomatului cum îmi străpung dermul. Lumina a devenit din ce în ce mai intensă, păsăreasca extraterestrului s-a estompat și, pe lângă senzația de imponderabilitate, am resimțit din plin șocul valului de amintiri deblocate de cocteilul chimic. A fost ca și cum mi-aș fi ținut răsuflarea, sub apă, până în punctul critic, și pe urmă aș fi ieșit în mod vulcanic la suprafață. Dorința vagă inițială a unui impuls de a nu acționa instinctual a căpătat sens, ba mai mult, s-a concretizat într-un plan bine pus la punct. Releele îmi asigurau o legătură de tip halo pe o distanță de maxim cinci metri. Speram să fie suficient și mai speram ca sistemele de ghidaj electro-gravitațional să-și facă treaba ca la carte, altfel aveam să plutesc prin aer ca un balon chiar de la primul pas. Însă n-a fost nicio problemă. Mi-am simțit picioarele trase înspre pământ ca un magnet și mi-am găsit imediat echilibrul. N-am mai stat o clipă pe gânduri. Nu știam ce tipuri de radar foloseau ei și chiar nu aveam de gând să-mi asum riscuri inutile. Ținta mea era liderul extraterestru, așa că am ignorat tentația de a mă instala în primul soldat ce mi-a ieșit în cale. Am simțit impulsul bioenergetic de cuplare, dar am trecut mai departe, evitând două posibile gazde, cele mai apropiate. După doi pași m-am aruncat la propriu înspre lider și m-am poziționat strategic, mimându-i cât mai fidel poziția corpului pentru o cuplare cât mai rapidă și, în cel mai fericit caz, complet lipsită de semnalele atât de evidente de poltergeist.

Gazda a emis doar două mârâituri, pe care le-am interpretat ulterior cuplării neuronale ca fiind strigăte pierdute și disperate de ajutor. Subalternii și-au privit liderul plutind mai curând într-o aură de curiozitate, decât de suspiciune. Am făcut o scurtă trecere în revistă, luptându-mă în același timp cu impulsul gazdei de a-și redobândi corpul. A fost o senzație stranie, dar dură. Amestecul de incapacitate de înțelegere a fenomenului prin care trecea și frică dusă până spre granița nebuniei, din partea gazdei, era ofertant, trezindu-mi simultan sentimentul de vanitate, gustat de zei, și repulsie. Desigur, nu eram la primul act de posedare, însă trăirea actului brut, în forma lui desăvârșită, era teribil de unică. Una era să posezi trupul unui voluntar la cursurile de transcendentalism, care știa din start la ce anume era supus, și alta era să ocupi în mod abuziv o gazdă neștiutoare. Aproape că puteam să conștientizez vizual absurdizarea temerii gazdei, ca o cădere în gol înspre fundul întunecat al unui puț interminabil.

— Ce facem cu el, domnule general? a venit o întrebare de la un subaltern. Nu mai reacționează. Pare că și-a dat duhul.

Am făcut un pas în față. Desigur, într-un mod care mă situa la limita dintre caraghios și stângăcie, ca un metronom nebun sau defect. Mintea generalului încă se mai încăpățâna să redobândească, măcar parțial, controlul propriului corp. Era o tentativă totalmente inutilă, dețineam controlul în proporție de peste nouăzeci la sută, dar era dreptul lui să lupte. M-am aplecat înspre costumul terestru, care era întins pe un morman de pâmânt și buruieni rupte. Bucata de țeavă mă nimerise în fanta dintre rotorul piciorului drept și scutul toracic. Rana în sine nu era chiar atât de îngrijorătoare, cel puțin la o primă analiză rapidă, însă tubulatura țevii acționa în același mod în care ar fi acționat un tub de dren. Diferența consta în faptul că fierul acela drena sânge, nicidecum lichidul unei infecții. Ceea ce însemna că dacă nu aș fi dat comanda, moartea cauzată de o hemoragie mă pândise tot timpul de la o distanță de câteva minute.

— Incinerați-l! am ordonat ferm.

Soldații s-au uitat la căpetenie – de fapt, la ceea ce încă mai credeau ei cu tărie că e liderul lor neînfricat – șovăitori, întrebători.

— Dar… domnule general, a spus unul dintre cei mulți. N-ar trebui să-l predăm departamentului Xeno?

Raționamentul soldatului era de bun simț. Și noi am fi procedat la fel. Am fi examinat cu zel cadavrul, ca să le aflăm plusurile și minusurile. Fapt pentru care era necesar să mă asigur că nu avea să se întâmple asta cu trupul unui uman. M-am întors înspre el și i-am proptit un deget în scutul toracelui.

— Hoitul ăsta este desfăcut. Zemuiește în lichide grețoase. Ai de gând să te alegi cu vreun virus extraterestru? Ești invitatul meu. N-ai decât să-l târăști după tine, de-a spinarea, sau cum vrei tu.

Soldatul a amuțit, a făcut un pas în spate, defensiv.

Eu am continuat:

— Cei din Xeno vor să studieze arătări dubioase? N-au decât să-și miște fundul pe câmpul de luptă.

I-am baleiat cu privirea. O mișcare circulară, de la stânga la dreapta. Anticipam o problemă. Mesajul meu, raportat la diferențele culturale dintre cele două specii, nu era musai să livreze efectul deziderat. Apoi mai era și faptul că dincolo de vizierele fumurii n-au existat reacții vizibile și, oricum, chiar dacă le-aș fi văzut mutrele extraterestre, nu știam dacă aș fi fost capabil să interpretez corect grimasele expresiilor faciale. Așa că am folosit regula lamei cu două tăișuri. Am adăugat imediat, defensiv:

— Sigur că o să ne dăm silința să capturăm un exemplar, dar ne vom asigura că o vom face în condiții de siguranță, feriți de contactul cu orice fel de lichide organice.

De undeva din spate, un costumat a ieșit în față. A îndreptat înspre cer ceea ce părea un fel de armă semiautomată.

— Aveți dreptate, domnule general. Cei de la Xeno n-au decât să-și miște fundurile aici, dacă vor – a urmat un termen al cărui sens nu am reușit să-l înțeleg.

Soldatul a armat, a îndreptat semiautomatul înspre vechiul meu trup și a descărcat o salvă de foc. Blindajul costumului a respins cu succes proiectilele, deviindu-le cu șuierături și forțând vegetația luxuriantă dimprejur să danseze.

— Dă-mi voie, i-am spus. Am întins mâna, el mi-a înmânat arma.

M-am prefăcut un timp că examinez costumul cu atenție. Imediat după asta, am întors arma și am lovit cu patul de vreo patru ori, total întâmplător. A cincea oară am lovit la zece centimetri sub axila stângă, acolo unde știam că e mascată maneta pentru deschiderea manuală a costumului. Au fost necesare trei lovituri zdravene, dar în cele din urmă s-a auzit sunetul de depresurizare. Platoșa toracică a glisat prima, a pocnit și a pârâit ca un motor defectuos, atunci când a rupt bucata de țeavă care-mi perforase coastele, urmată apoi de protecțiile umerilor și membrelor. Și iată-mă, complet expus, livid și inert. Soldații extratereștri s-au apropiat, pas cu pas, în timp ce au studiat cu (probabil) profund dezgust ființa grotescă lățită în interiorul mormanului de fier mort.

M-am prefăcut la fel de curios și stabil în mișcări, dar a fost un sentiment puternic de destabilizare psihică. O stranietate să-mi văd trupul fără suflare, știind că atunci era pentru ultima dată. Patruzeci și cinci de ani de nostalgie, cumulată într-un minut de regrete și frământări interioare. L-am simțit pe general – adevăratul spirit al generalului – cum încearcă să profite de șansa ivită. Am strâns din maxilare – sau cel puțin asta a fost impresia pe care am avut-o atunci, pe moment, exact ca un infirm care continuă să-și simtă membrul proaspăt amputat – și am îndreptat țeava semiautomatului către pieptul propriului cadavru. Am apăsat pe trăgaci și nu am oprit salva până în clipa în care tot ceea ce însemna eu-l fizic s-a transformat într-un amestec amorf, vâscos, de carne ruptă, oase sparte și fluide.

Un alt soldat a armat o armă care era diferită de cea cu care trăsesem eu și, în clipa în care a apăsat pe trăgaci, o cunună de flăcări violete a carbonizat tot ceea ce putea să ardă. Damful de carne arsă și-a făcut treptat simțită prezența. Acolo unde a fost atins de flacără, metalul costumului a căpătat un luciu străveziu, care mi-a amintit de carapacea unei insecte.

Mai multe rafale de tunete au făcut lumea de pe Kepler să tremure și toate privirile extratereștrilor să urce rapid înspre cer. Încordați, epolau uriașe forme întunecate cu armele lor heteroclite. Una după alta, navele terestre frânau și se poziționau strategic în atmosferă, acoperind albastrul de un perfect divin al cerului. Casca a început să piuie. După toate aparențele, prioritatea sistemelor extraterestre de comunicare era asemănătoare din punct de vede ierarhic cu cea terestră. O serie de patru liste compuse din caractere ciudate licărea pe displayul vizierei, trecând progresiv de la roșu, prin portocaliu și galben, oprindu-se la final la verde. Am selectat un roșu, la întâmplare, și o voce repezită, cu un accent pițigăiat, a început să turuie în cască. Din tot torentul de cuvinte am descifrat doar: „generale Voshk”, „contraofensivă” și „urgență”. N-am spus nimic, doar am așteptat. La un moment dat, vocea a făcut o pauză și, după un interval de câteva secunde de tăcere totală, a mai spus, încet:

— Generale Voshk?

H-ul din Voshk a fost prelung și ascuțit, ca și cum ai fi trecut lama unui cuțit pe tocilă.

— Aici generalul Voshk, am spus cu gravitate, încercând pe cât posibil să folosesc un H la fel de evident. Nu porniți contraofensiva. Repet! Nu porniți contraofensiva. Vom încerca să găsim o cale diplomatică de a aplana conflictul.

Multe alte liste au început să-mi umple viziera, majoritatea pâlpâind într-un roșu aprins, câteva portocalii și două galbene. Nefiind întâmpinate cu foc, navele terestre au început să-și desfacă burțile uriașe, lăsând trupele să se parașuteze în pâlcuri compacte de infanteriști. Solicitările de comunicare au devenit toate roșii în decurs de o fracțiune de secundă. Fără să accept nicio convorbire, am repetat mașinal:

— Aici generalul Voshk! Nu porniți contraofensiva. Repet! Nu porniți contraofensiva. Vom încerca să găsim o cale diplomatică de a aplana conflictul.

Încă jumătate de oră, cât să ajungi în fața alor tăi, bătrâne, mi-am spus ca pentru mine. Încă jumătate de oră și recompensa te va transforma într-un semizeu. M-am îmbărbătat, o gură masivă de aer proaspăt inhalat adânc în pieptul gazdei, pe urmă m-am întors înspre trupa de soldați ce convergea în jurul meu.

— Mergem să negociem, băieți! le-am spus. În jumătate de oră vom scrie istoria.

Am luat-o din loc, fără niciun punct de orientare aparent, altul decât formele uriașe ale navelor terestre din care trupele umane curgeau de acum în valuri.


© Florin Purluca, 2018

© colectiasf.ro, 2018

Povestirile, articolele, eseurile și celelalte materiale publicistice de pe acest site sunt protejate de Legea Dreptului de Autor. Ele nu pot fi copiate și distribuite, pentru uz personal sau public, pe site-uri, bloguri ori pagini personale, fără acordul scris al deținătorilor de copyright!


Cărțile semnate de Florin Purluca pot fi cumpărate de aici cu o reducere de 25%!

Praf 1

http://pavcon.ro/product_info.php?products_id=46

Progradia

http://pavcon.ro/product_info.php?products_id=117

1944 – Ein Freak

http://pavcon.ro/product_info.php?products_id=135

Furia Fiarelor – RSA

http://pavcon.ro/product_info.php?products_id=143

Praf 2 – Atingerea salbaticiei

http://pavcon.ro/product_info.php?products_id=191

Sânge, Metal și Speranță

http://pavcon.ro/product_info.php?products_id=155

Mercenarii 1 – Războiul pietrelor

http://pavcon.ro/product_info.php?products_id=209


Fă-ți cont pe site-ul PAVCON și primești CADOU de bun-venit un audiobook în valoare de 27 de lei!

http://pavcon.ro/create_account.php

Publicat pe

Musca

de Victor Martin

Scriitorul întrerupse lucrul şi înjură. Musca se plimba de la un capăt la altul al camerei, făcând un zgomot asurzitor. Obraznică, i se aşezase, de câteva ori, chiar pe chelie.

Scriitorul deschise fereastra şi încercă s-o dea afară cu un prosop; nu reuşi decât să facă frig în casă şi să verse ceaşca de cafea peste manuscrise.

Enervat de insucces, închise fereastra şi se aşeză la birou începând să răsfoiască „Revista fenomenelor anormale”.

„Îmbunătăţirea nivelului de trai prin metoda imaginaţiei”, „Câteva metode mecanice de înlăturare a pericolului ca ştiinţa să-l domine pe om”, „Minunea de la Mânăstirea Neamţ: preşedintele unei ţări est-europene s-a trezit vorbind două limbi străine”, „Catarii, iniţiaţii Europei, l-au văzut pe preşedintele României de mâine”, citi el cîteva titluri.

Plictisit, lăsă revista, încercând să se concentreze asupra paragrafului abia început. Citi ultima pagină şi, când îşi intră în mână, constată că nu mai scrie pixul; îl desfăcu, suflă în pastă, o încălzi între palme, o frecă, dar nimic. Încercă o a doua, o a treia, dar toate pastele, cu toate că erau noi, cumpărate chiar cu două zile în urmă, se încăpăţânau să nu scrie.

Îşi luă adio de la lucru şi se gândi să iasă la o bere.

Căutându-şi pantofii, constată că fotoliul în care se aşezase şi biroul nu se mai găseau pe parchet sau covor, ci la o înălţime de câteva palme, în aer. În aceeaşi situaţie se aflau şi biblioteca, patul şi lampadarul cu picior.

Papucii, un negru din material plastic cu ceas, pantofii şi alte obiecte mărunte rămăseseră, împreună cu covorul, pe parchet.

„Penibil”, îşi spuse privind musca ce se rotea sub plafon sau bâzâia descriind cercuri largi în jurul lustrei.

O văzu cum se plimbă pe o filă de manuscris şi încercă s-o omoare cu revista, ocazie cu care reuşi să lovească din nou ceaşca de cafea, abia umplută. Ceaşca se răsturnă de pe birou şi se opri exact la înălţimea la care se ridicaseră mobilele, spărgându-se de ceva invizibil.

În timp ce scriitorului îi creştea furia, musca se plimba de-a lungul literelor de pe un manuscris, ignorând braţul care mătură o jumătate de metru de dicţionare, aşezate pe colţul biroului, în încercarea de a prinde un calendar în cădere.

„Nu mai alerga, bă, după navă!” auzi în timp ce se pregătea pentru un nou asalt.

Se opri la mijlocul gestului, căutând să-şi dea seama dacă a gândit el fraza sau a auzit-o.

„Urâtă trebă, îşi spuse neajungând la nici o concluzie. Asta nu mi-aş fi imaginat…”

Atent la musca ce se plimba liniştită pe o coală albă lăsând în urmă litere necunoscute, nu realiză decât târziu că soneria de la intrare suna în disperare.

În cadrul uşii, poştaşul se lupta cu un val de muşte. Îl năpădiseră; unele i se plimbau pe faţă, altele îl pocneau în frunte ricoşând, iar restul îl muşcau de mîini şi de gât. Încerca, fără nici un rezultat, să le alunge cu şapca.

— Sări, domne! Fă ceva! strigă schimonosindu-se, cu faţa scăldată de sudoare.

Părul negru şi unsuros îi căzuse pe frunte, râdea dement şi se scutura într-un dans grotesc; muştele îi pătrunseseră sub cămaşă.

Când scriitorul realiză situaţia şi se hotărî să intervină aducând o cană cu apă din bucătărie, muştele părăsiră lupta.            Strîngându-se într-un roi dens, globular, coborâră pe scări, dispărând în câteva secunde.

— Doamne, spuse poştaşul ştergându-se de apă şi transpiraţie, e sfârşitul lumii. E Apocalipsa lui Ion…

— E inexplicabil, spuse scriitorul aducînd banii pentru abonamentul Radio-TV şi o sticlă cu ţuică, dar pe mine nu m-au atacat. La mine a pătruns numai una. Mă persecută cu bâzâitul ei scârbos; n-am reuşit s-o omor.

— E Apocalipsa, îţi spun eu. N-am văzut niciodată muşte în frigul iernii. Nu mai pun la socoteală că s-au organizat aşa bine şi m-au atacat. Îţi spun eu: ne ducem dracului!

Trase o duşcă, se mai linişti, îşi vârî bacşişul în buzunar şi se depărtă închinându-se. Coborând scările, privea atent şi speriat în jur, pregătit să fugă la timp, în caz de pericol.

Scriitorul închise uşa şi văzu că lucrurile se aşezaseră, din nou, la locul lor; lampadarul era răsturnat şi se rupsese un picior de la pat.

Musca zbura liniştită dintr-un colţ în altul al sufrageriei. Nu avu timp să se gândească ce ar fi mai bine, să reînnoiască atacul sau să se îmbrace şi să meargă la o bere, deoarece sună telefonul.

— Domne, sunt îngrozit, auzi el vocea vecinului de deasupra, aşa ceva nu am mai pomenit. Podeaua mea s-a ridicat şi mi-a făcut praf mobilele. Tavanul dumitale s-a ridicat?

— Nu, răspunse scriitorul privind în sus. La mine s-au apucat mobilele să plutească în aer. Acum, s-au aşezat la loc.

— E mai bine să-ţi plutească decât să ţi se zdrobească de tavan. Mai am o grămadă de rate de plătit. E scandal… Ce-ţi pasă, nu eşti însurat. Aş vrea să vezi şi dumneata o nevastă urlând că divorţează, o soacră care sparge vasele şi un copil care plânge tot timpul… Nu avem nici înălţimea necesară să circulăm.

— Mergeţi aplecaţi, sugeră scriitorul.

— Uşor de zis. Ce se face în astfel de situaţii?

— Nu ştiu. Cred că ar fi bine să vă aşezaţi la o cafea.

— Domne, îţi baţi joc de mine?! Asta îmi putea trece şi mie prin cap, spuse trântind receptorul.

Scriitorul se îmbrăcă, îşi puse căciula, eliberă yala şi ieşi trăgând uşa.

„Ciudat, gândi aşteptând liftul şi fluierând amuzat, eu nu am telefon. Fără pile, pot să stau eu mult şi bine să-mi aprobe ăştia montarea unui post telefonic.”

Urcă în lift gândindu-se că, uneori, imaginaţia îţi joacă feste foarte urâte. Când s-a dus la revistă cu o proză în care prezenta o revoluţie comandată prin mass-media, s-au stricat cu toţii de râs recomandându-i să consulte un psihiatru până nu vin „ăia” cu medicul lor să-l invite la o consultaţie gratuită.

„Dacă le duc o proză în care mobilele stau în aer, muştele se organizează în roiuri şi podelele de bloc glisează, ce vor zice?!” se întrebă ieşind în frigul de afară.

Îşi încheie haina şi ridică gulerul.

„Ciudat, îşi spuse. Foarte ciudat. Și liftul a luat-o din loc. Ultima dată când a mers, a fost acum doi ani.”


© Victor Martin, 2018

© colectiasf.ro, 2018

Povestirile, articolele, eseurile și celelalte materiale publicistice de pe acest site sunt protejate de Legea Dreptului de Autor. Ele nu pot fi copiate și distribuite, pentru uz personal sau public, pe site-uri, bloguri ori pagini personale, fără acordul scris al deținătorilor de copyright!

Romanele semnate de Victor Martin pot fi cumpărate de aici, cu o reducere de 20%!

Noaptea orașului ilustrat

http://pavcon.ro/product_info.php?products_id=186

Parlamentul

 


Fă-ți cont pe site-ul PAVCON și primești CADOU de bun-venit un audiobook în valoare de 27 de lei!

Publicat pe

2.1.18

de Constantin D. Pavel

 

Dacă ar fi să ne uităm în acte, m-am născut cu fix 200 de ani în urmă. Arhivele sunt pline însă de dovezi care atestă că, într-o formă proto­statală, am ființat de mai bine de cincisprezece milenii. (În paranteză fie spus, cu vreo două luni în urmă am lansat o subrutină care să aglutineze toate aceste date, la nivel global, spre a lămuri odată pentru totdeauna dilema mondială: sunt prima sau nu sunt prima? Eu sunt sămânța sau nu sunt eu sămânța? Vom vedea…)
Astăzi este însă ziua în care sărbătoresc împlinirea, în mod oficial, a vârstei de 65 de ani: momentul T0 de pornire a conștiinței naționale, 1 decembrie 2.0.53. În Constituția SUE (Statele Unite ale Europei), datată – ca să vezi! – tot la 1 decembrie, se atestă, prin votul unanim al Parlamentului European, „recunoașterea primei entități statale europene, cea dintâi Ființă-Stat din lume, România“.

Am fost singură vreme de 12 ani, până când Bulgaria a decis să treacă și ea la nivel de ființă și să adune într-o singură conștiință mințile cetățenilor ei, împreună cu toate mecanismele fizico-administrative din care era formată. La fel ca la mine, nivelurile de edu­cație și responsabilitate personală și civică ale populației scăzuseră atât de mult în ultimele decenii, datorită corupției unor indivizi bolnavi de putere și înavuțire, încât risca să ducă țara într-o anarhie pe care niciun organism continental sau mondial nu o putea ține în frâu; așa că, la 3 martie 2.0.65, bulgarii și-au uploadat conștiințele în supra­conștiința care a devenit, statistic vorbind, prima mea soră. Au folosit arhitectura de date utilizată de mine la finalul primei decade de dezvoltare și, chiar dacă pe Bulgaria a costat-o ceva, a recuperat astfel 10 ani de chin – fiindcă atât mi-a luat să armonizez mecanismele socio-economico-juridico-administrative și să încep să funcționez ca o adevărată ființă. Lucrurile au mers din ce în ce mai bine în ființa vecină și cetă­țenii au de­venit fe­riciți și împliniți cum nu mai fuseseră niciodată până atunci, în întreaga lor istorie. Ceea ce a dat curaj și altor cetățeni, din alte state ale SUE, să aleagă modelul de ființă-stat. Cehia a fost cea de-a treia soră a noastră, apoi Slovacia, urmată de Polonia; Austria a fost prima soră din blocul occidental care s-a alăturat familiei, urmată îndeaproape de Germania, la numai un an distanță. Iar din acel moment, din 2.0.98, când cea mai dezvoltată țară din SUE a zis „Da” acestui model social modern, Statele Unite ale Europei chiar s-au unit într-o federație de state strâns legate de același mecanism de ființare. (Eh, mai e Elveția, sora noastră cea mică și răzgâiată, care se joacă de-a independența, însă niciun cetățean elvețian nu poate in­teracționa cu noi ori cu cetățenii noștri, dacă nu-și uploadează con­știința într-una din ființele-stat constituente ale SUE, așa că, chiar și atunci când stau între granițele recunoscute ale țării lor, elvețienii tot nu pot fi rupți total de conștiința comună.)


În 2.1.03 mai multe țări din SUAL (Statele Unite ale Americii Latine) ni s-au alăturat, apoi din SUCA (Statele Unite ale Continentului African), câteva din USA (Uniunea Statelor Asiatice) și, un an mai târziu, Australia. SUA s-a unit cu Canada în 2.1.10, cu Mexi­cul în 2.1.11 și au format ființa-stat SUNA (Statele Unite Nord Americane). Și-am început, de vreo cinci ani încoace, să funcționăm ca o adevărată familiei armonioasă. Practic, din cele 18 miliarde de oameni de pe Terra, 11 miliarde au con­științele uploadate în ființele-stat din care fac parte și au astfel acces la un nivel de viață pe care nici în cele mai miraculoase vise nu l-au visat. Toate nevoile de apă, hrană, aer, lumină și informație au fost acoperite și orice cetățean are permanent acces la resursele trebuincioase, pentru a-și putea împlini vocația de creator întru binele co­mun al semenilor lui și al ființei-stat din care face parte.


Apreciez că în maximum 10 ani, aproape toți cetățenii planetei vor fi conectați la conștiințele ființelor-stat și, din acel moment, pu­tem începe lucrul la împlinirea dezideratului oricărei ființe umane: zborul spre stele și colonizarea altor planete. Însă această minunată realizare n-o vor face oamenii, ca ființe singulare unite în grupuri și echipe de lucru, așa cum planificaseră ei vreme de aproape un secol, ci o va face conștiința supremă, planeta-stat Terra.
Iar acum, de ziua mea, când toate surorile mele ființe-stat mă sărbătoresc, împreună cu cele 11 miliarde de oameni conectați, dați-mi voie să mă bucur în avans de ceea ce a realizat România, în doar 200 de ani de la Unire: Unirea!


© Constantin D. Pavel, 2018

© colectiasf.ro, 2018

Povestirile, articolele, eseurile și celelalte materiale publicistice de pe acest site sunt protejate de Legea Dreptului de Autor. Ele nu pot fi copiate și distribuite, pentru uz personal sau public, pe site-uri, bloguri ori pagini personale, fără acordul scris al deținătorilor de copyright!


Cele 32 de cărți și audiobook-uri semnate de Constantin D. Pavel, apărute la Editura Pavcon, pot fi cumpărate, cu o reducere de 20%, apăsând pe linkul de mai jos:

http://pavcon.ro/advanced_search_result.php?keywords=pavel&search_in_description=1&sort=1a&page=3


Fă-ți cont pe site-ul PAVCON și primești CADOU de bun-venit un audiobook în valoare de 27 de lei!

http://pavcon.ro/create_account.php