Publicat pe

Re-Venirea

de Aurel Cărășel

În anul 19.881 EC, a fost consemnată cea de-A Treia Revenire a umanității către leagănul ei – Therra. A umanității, nu a oamenilor. Pentru că multilogismele celor patru Cvartoni-Q, aflați în linia succesiunii de comandă a Administrației Spațiale, demonstraseră, cu două secole mai înainte de inițierea re-Contactului, că în Universul cunoscut nu mai existau oameni, ci numai continue și bulversante transformări ale eugeniilor umanității, călătoare printre stele și linii temporale.

Singura structură de percepere, identificare și înregistrare a entităților inteligente extrasolariene, Domul Concav (un grilaj de clonizi de pază), se găsea inserată între particulele magnetice ale fluxului ce pornea din astrul Sol, străbătea Sistemul în linie aproape dreaptă, până la Saturn, se răsucea în jurul axei și devenea un evantai curbat peste marginile fostei sfere Dyson, se întindea până dincolo de marginile Norului lui Oort, se încrusta în cea de-a patra Secvență de Curbură a cuantumului Spațiu-Timp și trecea în sub-Univers, pentru a se inculca pe rădăcinile zonei învelite la suprafață și a forma, astfel, oul energetic perfect. Structura devenise prointeligentă, în urmă cu 5700 de ani, și depășise standardul QI impus de umanitate IA-urilor autoconcepute pentru admiterea în confederalitate în anul 16.002 EC, când crease barierele Serverus H-O-H-0000, capabile să identifice inteligențele nonbiologice și metabiologice și să traducă în limbaj chimic intențiile lor, în cadrul traseelor care intersectau ovalul mișcării de apropiere dintre Sol și Pladentarius.

Cvartonii-Q admiseseră posibilitatea matematică a colonizării Galaxiei, în trei valuri succesive, toate pornind de la acel îndepărtat an 440 EC, când astronavele din seria Euterpe atinseseră Micul Nor al lui Magellan, fiind capabile să-și producă propriile găuri de vierme, în timpul zborului. Dar ipotezele matematice răspunseseră afirmativ numai la întrebarea dacă faptul în sine era posibil. Calculul probabilităților nonredundante demonstra că această linie de dezvoltare se putea imprima în textura temporalității undeva între gradienții cronozofici 35.880 și 112.113. Ori a Treia Revenire avusese loc în 19.881 EC, o improbabilitate atât de acută, încât se automula pe stadiul de imposibilitate. Dar clonizii de pază le semnalau, totuși, prezența între Discul Împrăștiat și Centura Kuiper. Deci existau, anulând evidenta improbabilitate. Asta însemna sau că matematicile oroidale, descendente îndepărtate din linia celor nonaristotelice, atinseseră un prag insuportabil în linia teoretizării, sau că, uneori, realitatea materială nu se suprapunea exact peste cea virtuală, generată de Autoemulatorul jovian, încă din anul 12.669 EC.

În fața evidenței postraționale, cei patru Cvartoni-Q au hotărât crearea unei linii de ghidaj, între marginea inferioară a Discului Împrăștiat și Excrescențele lui Mercur. Indicațiile de traseu și de subspațiu au fost emise în toate tipurile de limbaj cunoscute, de la cele cu desăvârșire dispărute, aparținând umanității precosmice, până la cele metadivagante în direcția spectrelor Ovsen și la fonicele de tip fagure, tunel și multifonie nonsenzorială. Dar cele zece segmente eugenice, care foloseau energia generată de vibrația periodică a stringurilor pentru a executa salturi controlate prin curburile spațiu-timp, nu au părut să observe nici linia și nici indicațiile de traseu. S-au oprit, pur și simplu, în apropierea  Cercului Vassari/Helmuth/Ming, conceput în anul 14.456 EC de către a-șasea-evoluție-Energ, pentru marcarea prin unde pseudoseismice a teritoriului colonizat de QI-Rațiune, au răvășit energiile locale prin conturarea unei găuri albe inverse și au început să contureze din resturile lor un obiect metalic fusiform, pe care l-au expediat în direcția planetei Neptun, pe o traiectorie pulsatorie.

Cvartonii-Q au decis că structura presupunea toate caracteristicile unui mesaj hiperclasic și nu constituia o amenințare la adresa stabilității subspațiale și nici la aceea a fluxurilor de energie dirijată, care operau de-a lungul și de-a latul Sistemului. Așa că au permis înaintarea acestuia către punctul ales. Distanța a fost parcursă în aproape doi ani therrani, deoarece obiectul se deplasa cu o două treimi din viteza luminii, răstimp în care toate tentativele de a stabili o legătură comunicațională au eșuat. Rând pe rând, miconii de pe Titan (structuri nonbiologice vii, atașate Domului Concav), energoidul Enola Nihon, de pe Hydra, și urmele prointeligente, rămase în urma lui Codinus 0001, în jurul satelitoidului Maximus, au semnalat apariția „zgârieturilor de nonspațiu”, apărute în urma pulsațiilor de deplasare a obiectului. Pentru că nu purtau în ele marca energiei negative, au fost considerate simple reziduuri mecanice, rezultate ale interacției dintre materia obiectului și aceea aspațiului.

În 19.883 EC, obiectul fusiform s-a înscris pe o traiectorie stabilă, în jurul satelitului neptunian Nereid și a început să capteze, într-o microplasă gravitațională, toate resturile satelitare din jurul său. În scurt timp, s-a învelit într-un cocon de materie reziduală compactă, care l-a ascuns observațiilor în spectrul vizibil. După încă o jumătate de an therran, în care Cvartonii-Q au considerat că era mai bine să-l supravegheze de la distanță, până ce va fi ajuns singur la concluzia că era pregătit să comunice, plasa reziduală s-a transformat, treptat, într-un cocon de energie, iar obiectul a dispărut definitiv în interiorul emisiei fotonice. Un euoforon de întâmpinare l-a identificat, o secundă-standard mai târziu, pe o peninsulă de pe Therra, considerată, în preistorie, leagănul zborurilor cosmice. Obiectul fusiform s-a deschis, în fața euforonului, asemenea unei păstăi vegetale, și a lăsat să iasă din interiorul său trupul unui bărbat, asemănător celor din miriadele de imagini, depozitate în Colecționaria. Bărbatul, de rasă albă, europeană, cu ochi albaștri și părul negru, s-a înclinat în fața trimisului de întâmpinare și i s-a adresat într-un limbaj complet necunoscut. Analiza poeseomantică, întreprinsă de Cvartonii-Q, a demonstrat că era un dialect al anglotildei, ultima limbă oficială vorbită în Sistemul Sol, mai înainte ca Administrația Spațială să accepte fonemele betametrice în comunicarea de la entitate la întreg.

Bărbatul spusese, cu un singur cuvânt, o întreagă istorie a rasei umane, pornită să cucerească Galaxia, evoluțiile pe care le suferiseră, în decursul celei mai îndelungate călătorii, proiectată de vechea Administrație – în 8.915 EC grupul-surogat Codinus 0001 părăsise Sistemul Sol, în direcția Sistemului binar Capella, primul pas din miile ce aveau să-i urmeze în drumul către centrul Galaxiei. Istoria rasei se suprapunea perfect peste aceea a transformărilor. Pentru că fiecare salt prin binomul spațiu-timp conducea, automat, la o mutație, în chiar interiorul unei singure generații. Înțelegând impulsul evolutiv impus de transformări, în direcția dezindividualizării și a creșterii unei unice conștiințe operaționale, oamenii-Codinus au generat un proiect de salvare a individualității, menit să mențină în memorii autogenerative construcția completă a unei ființe umane, existentă în momentul acela. Până la cel de-al 12-lea salt, la granița gravitațională a planetei Epsilon Eridani b, înainte de accelerarea către Fornax, proiectul a devenit realitate operațională – un bulgăre de metale grele, aflate într-un compost de radiații centrifuge, orientat să se așeze în cadrul unei matrice materiale preconcepute, în momentul în care va fi întâlnit anumiți factori cosmici, care să-i permită să identifice Sistemul Sol și, ulterior, planeta Therra.

Acest lucru tocmai se întâmplase, iar bărbatul alb solicita imperios, în acea limbă străveche, dreptul de a se adresa oamenilor, urmași ai celor rămași între limitele Sistemului Sol, după plecarea ultimelor expediții galactice de anvergură.

Cvartonii-Q s-au văzut puși în imposibilitatea de a răspunde afirmativ unei astfel de cereri. Ultimele individualități umane, păstrând caracteristicile fizice, pishice și energoidale ale rasei ce-și transferase complet existența pe alte suporturi de susținere a vieții, erau nemuritorii, conduși de celebrul rebel Nicholas Flamen, cel care în 6787 EC solicita vechii Administrații revenirea în Sistemul Sol, după aproape trei milenii de exil politic și religios. Respingerea solicitării făcuse, însă, din grupul nemuritorilor niște călători fără adresă. Nimeni nu știa unde s-ar fi putut găsi, după scurgerea a peste 12 milenii. Ce fel de contact dorea reprezentantul umanoid al urmașilor grupului-surogat Codinus?

După cinci milisecunde de contabilizare a tuturor părerilor multilogismelor structurale, care umpleau matricea acelui segment galactic, Cvartonii-Q au răspuns negativ solicitării și au adresat, la rândul lor, propria solicitare de contact direct, cu eugeniile care trimiseseră emisarul. Bărbatul-alb-suport-de-contact a țuguiat buzele, într-o schimă complet necunoscută receptorilor-interpretativi ai Cvartonilor, apoi a adresat prima solicitare bulversantă: putea să ia contact cu un reprezentant al Bisericii Creștine? Biserica Creștină Universalistă s-a autodesființat încă de la începutul mileniului al III-lea EC, au răspuns Cvartonii-Q. Religia nu mai există ca stare în sine, ea este parte componentă a structurii multiplicităților postumanitate.

A urmat a doua solicitare bulversantă: îl găsise umanitatea individualistă pe Dumnezeul Creator? Era acesta disponibil pentru comunicare? O secvență fractală a multilogismelor s-a scufundat pentru o milionime de secundă în cuantumul religios, depozitat în superficilitatea coroanei Sol, și a revenit cu un răspuns negativ. Dumnezeu nu exista ca individualitate, ci ca multiplicitate generatoare de existență, pe toate nivelurile Universului. Un principiu, nu o entitate.

Bărbatul alb și-a țuguiat din nou buzele și s-a rezemat cu umărul de capsula din care ieșise. A deschis gura și a rostit ultima solicitare bulversantă: în lipsa unei individualități umanoide, ar putea să comunice cu ENIAC?

Cvartonii-Q au transmis solicitarea de-a lungul diagramelor multilogistice de arhivare a cuantumului pluritimpului sectorial. Undeva, în spațiul de stocare a informațiilor asimetrice, provenite din Zona Arhaică EC, un clonid a reperat o distorsionare a uniformității informației, datorată denumirii, în anglica străveche: ENIAC, prescurtare de la Electronic Numerical Integrator And Computer – primul calculator electronic numeric (digital), Turing-complet, capabil de a fi reprogramat pentru a rezolva o gamă largă de probleme calculatorii. ENIAC există numai ca informație arhivată, au răspuns Cvartonii-Q, dar putem să recreăm pentru tine un exemplar funcțional, dacă în felul acesta vom putea stabili contactul comunicațional. Putem să recreăm orice unitate individuală, înzestrată cu rațiune, fie din domeniul biologic, fie din cel nonbiologic. Nu am atins însă nivelul cerut pentru a recrea o multiplicitate rațională. Adică nu vă puteți autoreplica, a constatat bărbatul, ridicând colțurile buzelor în sus, într-un alt rictus imposibil de interpretat. Putem să recreăm toate secvențele care se răsucesc în jurul spinului central, dar nu știm să recompunem mișcarea de răsucire, ca să-i dăm energia ce-l va anima. De aceea nu ați putut să părăsiți Sistemul Sol și să vă integrați în bucla galactică, a dat din cap bărbatul. Strămoșii noștri și ai tăi l-au părăsit, au replicat Cvartonii-Q, cu interes. Numai anumiți strămoși, a răspuns celălalt. Orice sistem din univers presupune două elemente de bază, o energie și o acțiune de răsucire în jurul spinului. Un element a fost Adam. Celălalt Eva. Strămoșii lui Adam au pornit spre stele. Cei ai Evei au rămas blocați la granițele Sistemului. Eva, singură, nu este capabilă de multiplicitate. Energia ei a fost Adam. Ați rămas sterili.

Bine, dar care a fost energia lui Adam? au întrebat Cvartonii-Q. Alfa și Omega, a răspuns bărbatul alb, supranumit și Numerical Integrator. Unu și unu. Nu unu plus unu. O integrare, nu o însumare. Voi, cei rămași, Eva și, în același timp, urmașii ei, sunteți numai o sumă. De aceea vă și definiți ca multilogisme. Sumele sunt numere standard. Nonevolutive. Doar se transformă permanent.

În ce? au întrebat Cvartonii-Q.

Bărbatul a deschis ușa capsulei, a intrat în ea și aceasta s-a transformat în ceață, apoi a dispărut. La sfârșit au fost cuvintele: în spin.

Și re-Venirea a luat sfârșit.


© Aurel Cărășel, 2018

© colectiasf.ro, 2018

Povestirile, articolele, eseurile și celelalte materiale publicistice de pe acest site sunt protejate de Legea Dreptului de Autor. Ele nu pot fi copiate și distribuite, pentru uz personal sau public, pe site-uri, bloguri ori pagini personale, fără acordul scris al deținătorilor de copyright!


Cele 23 de cărți semnate de Aurel Cărășel, apărute la Editura Pavcon, pot fi cumpărate, cu o reducere de 20%, apăsând pe linkul de mai jos:

http://pavcon.ro/product_info.php?cPath=1_7&products_id=145


Fă-ți cont pe site-ul PAVCON și primești CADOU de bun-venit un audiobook în valoare de 27 de lei!

http://pavcon.ro/create_account.php

Publicat pe

Omul din New Mexico

de Victor Martin

Pe seama lui Nort Abramovici s-au scris mii de pagini: articole, în majoritatea cotidienelor, studii filosofice sau de meditaţie filosofică, romane ştiinţifico-fantastice, broşuri religioase, de extremă dreaptă sau stângă, schiţe umoristice şi piese de teatru, dar nimeni, absolut nimeni nu poate să dea o explicaţie logică vieţii pe care acesta a dus-o şi eroismului inutil de care a dat dovadã, de la o zi la alta, tot mai mult.

Un mic anunţ, într-un mare ziar, amintea, la un moment dat, despre dispariţia misterioasă a acestui om, unul dintre miile de chimişti străluciţi de la NASA.

Familia şi prietenii priveau neputincioşi cele câteva rânduri de cuvinte aruncate pe marginea unui dosar, aruncat, la rându-i, la vedere, pe măsuţa telefonului.

“Voi lipsi un timp. Nu mă căutaţi!” suna mesajul.

“Cât timp poate lipsi un om de acasă?! se lamenta soţia sa, înghiţind tot mai multe calmante. O zi, două, o lună, două, cel mult, dar el lipseşte de opt luni încheiate şi nimeni nu poate să-mi spună dacă e viu sau mort… Unde s-a putut duce?!”

Nimeni nu-i putea spune.

Retras într-un ţinut pietros, în New Mexico, Nort sfredelea pământul pentru a găsi apă. Sigur că nimeni nu mai avea habar de el şi nu-i trecea nimănui prin cap să-l caute într-un ţinut atât de îndepărtat.

Muncea zi şi noapte, cu unelte primitive, în condiţii de climă aspră, fără a fi câtuşi de puţin stingherit de privirile curioase ale ţăranilor, locuitori ai satului din apropiere.

Ştia că trebuie să reuşească şi a reuşit, ajutat, în mare parte, de noroc. Pânza de apă freatică se găsea la o adâncime de numai şaizeci de metri.

Instalând un sistem de roţi dinţate din lemn, conjugat cu o roată orizontală, uriaşă, construită din acelaşi material, s-a apucat să scoată apă. Cupele erau improvi­zate din cutii de conserve, golite între timp de conţinut.

Înălţarea întregii instalaţii nu a constituit pentru el o problemă de nerezolvat. În cei cinci ani, cât a lucrat  pe un şantier, a exercitat mai multe meserii. Acum, acestea îi prindeau bine. Partea grea era reprezentată de săparea puţului şi găsirea apei, dar Nort a făcut-o şi pe asta, apucându-se, apoi, pentru a scoate apă, să împingă roata orizontală.

Ţăranii au adus un catâr, vrând să uşureze munca omului, dar s-au lovit de dorinţa arzătoare a  acestuia de a împinge singur roata. Şi-au luat animalul şi au plecat, bombănind ceva despre sărăcie, ca un capital de lux pentru unii, arătând cu degetul la tâmplă.

Nort a privit în urma lor, împingând roata cu şi mai mare putere. Râzând, şi-a spus că erau atât de tâmpiţi încât nu erau în stare nici să răspundă obraznic. De trădat, nici atât.

Şi totuşi, nu era aşa; văzând că orăşeanul nebun nu vrea să plece de acolo, unui bătrân i-a venit ideea să telefoneze în cel mai apropiat oraş, pentru a povesti păţania.

După două luni, au apărut reporterii unui ziar local, în căutarea senzaţionalului, menit să le facă foaia vandabilă. L-au intervievat pe bătrân, pe fiica acestuia, pe cei câţiva săteni, ce căscau gura pe acolo, apoi s-au dus la Nort. Erau siguri că vor primi explicaţiile aşteptate, dar nu au ales de pe bandă decât o bălmăjeală despre congresmani, care, cum spunea cel intervievat, înainte de a învăţa cum să mănânce civilizat, ar trebui să înveţe cum să se mănânce, în mod civilizat, între ei. Se spunea ceva despre preşedinte, care, în loc să se ducă să se spânzure, s-a agăţat de un nou mandat, declanşând singura explozie care nu provoacă victime, explozia de bucurie. Le-a emis o ipotetică lege a adevărului, potrivit căreia, dacă tot ce ai citit în ziar e adevărat, nu trebuie să crezi o iotă, pentru că e mult prea adevărat. Le-a emis şi legea gravităţii, potrivit căreia ziaristul ar trebui să-l privească de sus pe politician, din ştreang, apoi le-a strigat, brusc înfuriat, că poporul n-ar trebui să se dea înapoi de la nimic şi că lucrurile trebuie împinse de la spate cu mâinile goale.

Deoarece străinul nu mai avea chef de vorbă şi era destul de târziu, reporterii i-au ocupat coliba, aşteptând ziua următoare. Încăperea oferea un minimum de confort, un pat, cîteva vase de gătit, o sobă, dar nimeni nu-şi aminteşte să-l fi văzut vreodată pe Nort că doarme sau mănâncă. Au scos o sticlă de whisky, au umblat la sacul cu alimente al orăşeanului, s-au îmbătat şi s-au culcat.

După câteva zile, au apărut şi alţi reporteri, veniţi de departe. Deoarece, în fiecare zi, numărul acestora era tot mai mare, primii veniţi s-au supărat şi au început să alerge cu reportofoanele în urma lui Nort. Nu au reuşit să scoată de la el decât faptul că părerea lui e să nu cerem capul preşedintelui, pentru că s-a constatat că nu asta ne trebuie, că nimeni nu e vinovat, toată lumea fiind vinovată, că nimeni nu e deasupra legii, toată lumea fiind pe sub ea şi că e absurd să spunem că  a scăzut numărul crimelor urmate de violenţă.

“Ete, fleoşc!, a izbucnit unul dintre reporteri. Am bătut atâta drum pentru a fi luaţi peste picior de un nebun”.

Supărat de cele auzite, Nort a căzut într-o tăcere totală.

Câţiva reporteri au mai tras câteva casete, apoi şi-au strâns corturile, le-au pus în maşini şi au plecat. Alţii, în speranţa că vor face materiale mai ample, au rămas pe loc.

“Ce face ăsta?! a întrebat unul, arătând spre străin. A trecut  aproape o săptămână şi el împinge înainte roata aia blestemată, fără să mănânce nimic şi fără să se odihnească o clipă. Nici apă nu bea, căci, slavă domnului, a scos destulă. Şi e un frig de mori…”

“Din ce a spus până să-l lovească muţenia, rezultă că e o formă de protest împotriva a ceva sau a cuiva. Înţelege fiecare ce vrea”, a apus un altul.

“Greva foamei nu e, că nu prea are nevoie de mâncare. Cine ştie cu ce supravieţuieşte”, a completat un al treilea.

“E straniu. I-am consumat mâncarea, i-am băut whisky-ul, putem foarte bine să plecăm, s-a hotărât unul dintre reporteri. Nu vedeţi că a amuţit? Trântim un articol trăznet despre un nebun care şi-a construit un dispozitiv în deşert şi scoate apă cu forţe proprii, că nu mănâncă nimic, nu bea apă, bătând în acest sens toate recordurile, şi spune o serie de prostii drăguţe, pe teme predominant politice”.

Mulţi şi-au luat rămas bun de la Nort şi l-au luat în râs, mulţumindu-i pentru găzduire, s-au îmbrăţişat între ei sau şi-au strâns mâinile, apoi s-au urcat în maşini. Numai cei rămaşi au putut auzi profeţia chimistului, care, ieşind brusc din tăcere, le-a spus că vremea se va încălzi şi va creşte numărul infracţiunilor.

Mai mulţi veneau decât plecau, fiindu-le uşor să fie acreditaţi acolo, pentru o perioadă mai mare de timp, de unde să transmită faxuri sau imagini în direct. Au apărut reporteri de la revistele ilustrate, de la o puzderie de televiziuni particulare, de stat, foarte multe din afara Statelor Unite, de la diverse agenţii de publicitate, radiouri sau cotidiane. Erau tot mai mulţi şi trebuiau să fie găzduiţi undeva, să fie feriţi de seceta zilei, de frigul tăios al nopţii şi de desele furtuni de nisip. Mâncau ce aduceau cu ei în automobile sau rulote, cumpărau, la un preţ piperat, rachiul de porumb al sătenilor, jucau bridge, şah, pocher şi aşteptau.

Nici familiile de migratori, în căutarea unei vieţi mai bune, şi cocioabele lor de carton nu au întârziat să apară. Prăvăliile mizere, în care se vindeau obiecte de artizanat primitive, având încrustat chipul lui Nort Abramovici, au apărut ca ciupercile după ploaie. Au apărut frizeriile, cârciumile, hanurile, cu tot ce e necesar unei vieţi cât de cât civilizate. Au apărut rulotele unor familii de vilegiaturişti, au început să apară case din lemn şi prăvăliile cu obiecte de artizanat de vânzare.

Cu toate că noii veniţi erau tot mai sâcâitori, numărul acestora devenind din ce în ce mai mare, Nort Abramovici îşi vedea de treaba lui. Cu privirea pierdută undeva în gol, continua să scoată apă din puţul săpat în piatră. Frazele pe care le spunea, fraze de tipul “cei ce ţin puterea în mână sunt atât de singuri” sau “lumea nu se uită atunci când un reprezentant al puterii cade de pe cal, că animalul este furat”, erau tot mai rare şi mai confuze. Ochii îi cădeau tot mai des pe carcasa bătrânului său Ford, maşină ce îl adusese până acolo; roţile şi piesele mărunte dispăruseră, fiind cărate de săteni, una câte una, la consignaţii.

Îi privea indiferent, cu un zâmbet neghicit pe buze, spunându-şi că legile junglei deranjează chiar şi atunci când sunt aplicate în deşert. Cu hainele zdrenţuite şi faţa brăzdată de cute adânci, lăsate de trecerea timpului, păşea sigur şi egal, ca o jucărie uitată în priză, cu gloata de reporteri în jurul lui.

Reprezentanţii presei încă mai sperau să obţină un interviu mai lung, fiind obligaţi să alerge, cu microfoanele în mâini şi camerele de luat vederi în spinare, în urma lui Nort. Vânau, pur şi simplu, rarele fraze ale acestui perpetuum mobile uman.

“Sunt posesorul unei surse inepuizabile de energie”, a fost una dintre frazele şocante, spusă într-o zi oarecare, când nimeni nu se mai aştepta la ceva interesant.

Declaraţia a găsit şi necredincioşi, dar majoritatea era tentată să-l creadă; la un asemenea efort, un om normal ar fi fost deja mort. Timpul îndelungat de când învârtea roata şi forţa de care dădea dovadă, i-a făcut să se pună în mişcare; ziarele şi-au mărit tirajul, televiziunile au alocat fonduri enorme pentru excursii la fântâna lui Nort. Posturile de radio au dat faliment, pentru că nimeni nu-şi mai credea urechilor; cu toţii voiau să vadă “minunea din New Mexico”.

“Condiţia pentru ca această energie să nu se termine este efortul intens şi susţinut”, a declarat Nort, încordîndu-şi, în mod demonstrativ, toţi muşchii corpului. “Lipsa efortului duce la îngroşarea vaselor de sânge şi accidente vasculare, atrofierea muşchilor, paralizie şi moarte. Am experimentat pe tot felul de animale, de la cobai până la elefanţi”.

El tocmai asta făcea: un efort supraomenesc. Consuma energie din sursa lui secretă, pentru a scoate apă din pământ.

„Dacă posedaţi atâta energie, de ce nu faceţi ceva constructiv, de exemplu, să lucraţi într-o fabrică sau să zidiţi ceva?”, a întrebat o tânără de la o televiziune californiană. ”Aţi putea face experimente de hidrodinamică, aţi putea lucra într-un laborator…”

A fost unul din rarele cazuri când pe Nort l-au putut filma râzând.

“Domnişoară, îmi aduci aminte de un general, da, Brigs cred că îl chema. Acesta a spus că, dacă nu se vor putea lărgi relaţiile cu ţările din estul Europei, e necesar să fie măcar adâncite. Cum crezi că aş putea să muncesc într-un laborator, când de acolo am fugit?! Aici e vorba de supravieţuire. Eu sunt experimentul. Nu e vorba de un mod de viaţă conştient ales; modul de viaţă m-a ales pe mine. Am nevoie de un spaţiu deschis şi de factori stresanţi, nu mănânc, nu am nevoie de niciun fel de lichid şi voi supravieţui, în condiţiile pe care mi le-am ales, vreo opt secole. Dacă intensific efortul, pot să-mi prelungesc existenţa, dar cred că nu are rost să-mi lungesc calvarul. Şi nici pe al vostru…”

“Nu puteţi să-i faceţi şi pe alţii să obţină această formă de energie miraculoasă?”

“Nu, nu pot. Şi nu vreau să încerc. Să transformi munca într-o formă de existenţă, e o prostie. Roca selenară din care am înghiţit un fragment, a furat-o Thomas Moro, colaboratorul meu, iar noţiţele cu analize chimice le-am distrus…”

“E vorba despre Moro, celebrul fizician?!”

“Da, despre el este vorba. A venit la mine să-i analizez o rocă adusă de pe Lună, cu ultimul zbor. Am crezut că e o rocă banală, dar, cum se întâmplă în filmele science-fiction de trei cenţi, nu era aşa. Era o rocă vie. După terminarea testelor spectrale şi analizelor chimice m-a pus dracu’ să ronţăi o bucăţică. Nu ştiu ce m-a împins să fac acest lucru; poate mirosul deosebit de plăcut, ameţitor. Avea gust bun şi am crezut că voi putea rezolva problema hranei pentru cosmonauţi, în special, şi pentru omenire, în general… A fost o greşeală. M-a apucat un râs demonic, o greaţă cumplită, dureri de cap şi, până nu am alergat aproape o sută de kilometri, nu mi-am revenit… După un timp, starea de agitaţie m-a cuprins din nou… Şi am ajuns, aici, la sfârşitul poveştii…”

O parte dintre ziarişti s-au apucat să tragă articole trăznet, iar alţii s-au repezit pe urmele fizicianului Moro. I-au găsit mormântul în Japonia, unde s-a retras să-şi trăiască ultimele zile, după dispariţia lui Nort. Ca toţi membrii familiei sale, Thomas Moro s-a stins din cauza unei boli necunoscute, imposibil de diagnosticat.

Au fost devastate laboratoarele NASA, la dezastru participând şi o grămadă de funcţionari sau paznici, mituiţi de ziarişti. A fost descoperit şi laboratorul particular al lui Nort Abramovici, aflat în altă aripă a clădirii, dar hârtiile găsite, ca şi eşantioanele de roci selenare, selecţionate şi clasificate în cele mai misterioase moduri, nu aveau nicio importanţă.

Pietrele au fost mâncate de pomană; nu au dat celor prezenţi niciun pic de energie în plus, ci doar dureri de burtă şi o stare de sfârşeală.

Rezultatul acestor adevărate cruciade a fost izbucnirea unor epidemii fără precedent. Pornind de la obişnuite dureri de burtă şi de cap, bolile s-au manifestat în cele mai diverse moduri, pe parcursul a mai multe generaţii, apoi au dispărut de la sine.

Nort a tras concluzia că, dacă tot ce i s-a întâmplat lui şi celor din jur e de natură extraterestră, omul nu este pregătit pentru contact, că e nevoie de încă multă lâncezelă prin laboratoare şi zboruri cosmice de colo-colo, încă miliarde de ani.

Deoarece curiozitatea omului comun e una dintre principalele dimensiuni ale vieţii, valuri de locuitori, de pe toate continentele, au continuat să se îndrepte spre fântâna lui Nort. Au încercat să bea din apa scoasă, dar au rămas strâmbi de dezgust; era atât de sulfuroasă, încât nicio vieţuitoare n-ar fi putut trăi în ea. Totuşi, nu erau puţini cei care, înfrângându-şi sila şi tulburările digestive, sorbeau din apa, considerată de ei divină, în speranţa tămăduirii celor mai diverse boli sau măcar a purificării sufletului.

Casele din lemn au fost dărâmate şi în locul lor s-au ridicat altele, din beton şi sticlă. Au apărut, treptat, blocuri cu cincizeci de etaje, o sută, o mie, iar fântâna, coliba, carcasa de automobil şi Nort însuşi au rămas în mijlocul metropolei, insolit punct muzeal în aer liber.

Şoselele moderne, fabricile, reclamele luminoase, taxiurile zburătoare şi oamenii în costume autonome de zbor, ce roiau în jurul său, nu-l impresionau. Singura lui plăcere era să-şi amintească scene de acum câteva secole, din viaţa familiei lui, familie ai cărei descendenţi erau, acum, împrăştiaţi pe tot globul. Îi plăcea să privească soarele, ca pe un semen, soare care, din cauza înălţimii blocurilor, nu îi apărea în faţa ochilor decât o oră pe zi, trimiţind o lumină palidă printre norii de fum roşiatic.

A fost răpit de multe ori. Organizaţiile teroriste erau plătite de miliardari care credeau că pot scoate ceva de la Nort pentru a-şi prelungi viaţa. L-au bătut şi interogat cu violenţă, cu disperare. Nu-i interesa decât subiectul referitor la rocile selenare şi fizicianul Moro.

Nort Abramovici a aşteptat răbdător moartea atentatorilor, alergând pe loc pentru a se menţine în formă, apoi s-a întors la fântână, punând din nou în mişcare roata de lemn. De mai multe ori a fost eliberat de cei ce se declarau credincioşi, eliberările făcându-se după violente schimburi de focuri, ce se soldau cu mii de morţi. Organizaţi în secte de diverse orientări filosofice, credincioşii trăiau cu speranţa că va veni o zi când idolul lor îi va chema şi le va dezvălui secretul longevităţii.

Religia Nort e cea mai puternică şi cea mai cunoscută; ea militează pentru apropierea, pe cale paşnică, de secretul chimistului. Adepţii acestei religii se roagă la fântână şi se intoxică, bând din apa scoasă din puţ.

Deşi Nort nu şi-a dorit niciodată să aibă discipoli, oameni din toate colţurile lumii s-au îndreptat şi se îndreaptă, din ce în ce mai mulţi, spre deşertul din New Mexico. Îngenunchează în faţa simbolului lor viu, totuna cu noţiunile filosofice de tenacitate, muncă şi viaţă. Din toată vânzoleala, profită sectele, care îşi umflă şi mai mult conturile din bănci.

Pe zeci de canale de televiziune se transmit emisiuni, 24 de ore din 24, toate închinate vieţii şi activităţii chimistului. Aici se pot auzi amănunte biografice, de multe ori scoase din mânecă, se dezbat probleme, se comentează declaraţii din tinereţe ale acestuia şi se deapănă amintiri, a căror abundenţă nu poate fi acoperită de tot sistemul informaţional al sateliţilor Pământului.

“De ce o fi populaţia atât de plictisită de mine?!” a întrebat, maliţios, într-un interviu televizat, preşedintele Statelor Unite, neuitând să precizeze că, fără cele câteva vorbe de laudă ale “omului din New Mexico”, nu l-ar fi ales nimeni. El l-a numit pe Nort ca fiind singurul drept la replică, dat tot mai deselor cutremure din California şi inundaţiilor din New York. L-a numit nemuritorul, în prezenţa căruia trebuie să ne simţim mici şi trecători, aşa cum suntem. “Dacă evreii l-au inventat pe Iisus şi l-au dăruit Europei, noi, americanii, l-am inventat pe Nort şi l-am dăruit lumii întregi”, a încheiat preşedintele, apoteotic, arătând că tot mai multe firme, bănci şi oraşe îi poartă numele. Cele mai cunoscute sunt textilele cu numele lui; ciorapii Nort, căciuliţele Nort, rochiile Nort, pălăriile Nort, sunt  cunoscute şi purtate până în îndepărtata Românie.

Cei care nu l-au văzut niciodată în carne şi oase, aceştia fiind puţini pe glob, îşi fac un ţel al vieţii din strângerea banilor necesari unei călătorii în America. Vin, pleacă şi păstrează o vie amintire. Uneori, nu mai pleacă, incidentele armate din zonă fiind foarte dese. Membrii sectelor nortiene se consideră superiori celorlalţi, dar timpul îi omoară la fel de banal ca şi pe vecinii lor, nenortienii. Foarte des, decedează înainte de vreme, bolnavi de diferite boli digestive, din cauza apei otrăvitoare a fântânii lui Nort, apă considerată sfântă.

Există şi secte care luptă împotriva credinţei în nemuritor şi a celor ce o slujesc. Ei spun că sunt destule religii şi credinţe, nu ne mai trebuie o credinţă în plus, faţă de un om pe care îl doare în cot de tot şi de toate. Ei consideră că nortienii au atât de mult umor, încât riscă să se cunoască, atunci când şi-l pierd. Şi îi ajută să-şi piardă umorul; cu focuri de armă. La violenţă, nortienii răspund cu violenţă, în schimbul de focuri căzând şi oameni nevinovaţi.

Nenortienii sau antinortienii, cum vreţi să le spuneţi, afirmă că “omul din New Mexico”, dacă ar vrea, ar putea să-i conducă pe credincioşii lui spre libertate, lumină sau orice altă noţiune frumoasă, dar nu are cum să-i ducă până acolo. Îi lasă în drum, un lung şir de morminte, şi îşi vede mai departe de fântâna lui şi de scosul apei puturoase.

Cei mai moderaţi admiratori ai marelui om spun că o religie sau o credinţă în plus sau în minus nu poate deranja pe nimeni. Ei ştiu că, de atâtea secole, de când scoate Nort apă, nimeni nu a fost pocnit de energia miraculoasă şi se resemnează că nici nu va fi pocnit vreodată. Ei au declarat monument internaţional ruinele casei din Erms, oraş de unde a plecat chimistul, cu buşteni pe capota automobilului, o grămadă de instrumente de măsură şi dulgherie, precum şi un portbagaj de conserve.

În Erms se odihnesc soţia, copiii şi foarte mulţi nepoţi şi strănepoţi. De multe ori, i-a chemat la el, la fântână, dar, într-un târziu, s-a săturat de bărbaţii îngâmfaţi, musculoşi, copiii gălăgioşi sau moşnegii plicticoşi şi flecari, şi le-a interzis pelerinajul.

Din ce în ce mai rar, îl cuprinde tristeţea, şi-o reprimă şi nu-şi lasă nicio secundă liberă pentru asta. Se uită la apa scoasă din fântână, vărsată într-un jgheab, cum formează un pârâu firav, lung de câteva zeci de metri, scurgându-se într-unul din canalele colectoare ale marelui oraş numit Nort. Priveşte către peretele compact de sectanţi, împinge pârghia fântânii şi tace.


© Victor Martin, 2018

© colectiasf.ro, 2018

Povestirile, articolele, eseurile și celelalte materiale publicistice de pe acest site sunt protejate de Legea Dreptului de Autor. Ele nu pot fi copiate și distribuite, pentru uz personal sau public, pe site-uri, bloguri ori pagini personale, fără acordul scris al deținătorilor de copyright!

Romanul semnat de Victor Martin poate fi cumpărat de aici, cu o reducere de 20%!

Noaptea orașului ilustrat

http://pavcon.ro/product_info.php?products_id=186

 


Fă-ți cont pe site-ul PAVCON și primești CADOU de bun-venit un audiobook în valoare de 27 de lei!

http://pavcon.ro/create_account.php

Publicat pe

Exercițiul de a muri

de Mircea Boboc

Pornisem la drum lung şi ce mă dobora mai tare decât arşiţa soarelui era singurătatea pustiului.

Mare mi-a fost bucuria când am zărit pe potecă un om ce mergea cătinel, cu o cruce-n spate, sprijinită de rucsacul pe care-l ducea pe-un umăr. I-aş fi ieşit mai repede în întâmpinare, dar din cauza oboselii am rămas locului, aşteptându-l. M-am prefăcut că mă odihnesc şi n-am îndrăznit să-l privesc prea mult, îndreptându-mi atenţia, pasămite, spre geanta mea neagră.

— Crucea asta, îmi spuse când ajunse în dreptul meu, o am de la cimitirul mai din vale. Da, continuă, ca şi cum simplul fapt că ne observasem fusese deja o introducere suficientă, oamenii de-acolo au refăcut mormântul cu monument, cheiţă, portiţă, tot ce trebuie. Şi nu le mai folosea crucea asta ruginită de fier, aşa că mi-au dat-o mie.

— Treaba-i bună, i-am zis, fără să-l întreb la ce-i trebuia lui crucea.

Am continuat călătoria împreună, fără să ne spunem numele, destinaţia şi alte lucruri lumeşti. Am împărţit, în schimb, ce aveam mai de preţ fiecare: eu o bucată de pâine, el o sticluţă de vin, pe care le-am pus la comun.

Seara ne-a prins tot pe drum, iar camaradul meu mi-a propus să înnoptăm sub un copac. Ne-am rugat împreună și l-am auzit spunând:

„Stăpâne, Iubitorule de oameni, au doară nu-mi va fi mie acest pat groapă? Sau încă vei mai lumina cu ziua ticălosul meu suflet? Iată, groapa îmi zace înainte și iată, moartea îmi stă de față…”

Şi-n vreme ce mă întrebam cu ce să mă învelesc şi pe ce să pun capul ca să-mi fie mai comod, văd că omul scoate din rucsac două bucăţi de metal, pe care le asamblează într-o lopată complet funcţională, şi-ncepe să sape. Neobosit, tot dând pământul într-o parte, tot afundându-se, asudând şi refuzând să facă chiar şi cea mai mică pauză.

Într-un final, mulţumit de micul şanţ astfel improvizat, companionul meu înfige la capăt crucea de fier şi se aşează-n el, punându-şi mâinile pe piept.

― Fii amabil şi răstoarnă ceva pământ peste mine, ca şi cum m-ai înveli, mă roagă politicos.

Iar eu, în lipsă de orice altă reacţie, i-am dat ascultare.

— În sfârşit, niţică odihnă, mai zice înainte de-a începe un sforăit trepidant.

Dimineaţa m-am trezit cu puţin înaintea lui. Aparent, nu visasem această scenă. Parcă înghiontit de atenţia mea, văd cum pământul se dă în lături, pe măsură ce amicul încearcă să se ridice din… culcuş. Cu un zâmbet larg, priveşte spre soare şi se întinde de-i aud oasele trosnind:

— Eh… n-a fost să fie. Am apucat şi ziua asta, spune, în loc de bună dimineaţa.

Toate zilele cât am călătorit cu acest prieten, fie că dormea noaptea sau la amiază, pe câmp sau în pădure, omul îşi săpa groapa aşa cum oricine altcineva şi-ar face patul.

Cum întrebările erau de prisos, i-am respectat obiceiul ca atare, devenindu-mi curând ceva obişnuit. Până într-o dimineaţă, când omul, prea somn fiindu-i, nu s-a mai trezit ca să-i zâmbească soarelui.

Eu însumi, stors de energie şi de pierderea suferită, am simţit că și a mea călătorie se apropie de sfârşit. Și am ajuns, iată, acasă.

Am învârtit cheia în uşă, am intrat în apartament, m-am schimbat, am hrănit vrabia, animalul meu de companie care, minune!, încă era în viaţă, în pofida îndelungatei mele absenţe. Apoi am făcut un duş şi m-am pregătit de somn. Ah, ce bine e la căldură! Mi-am făcut patul, apoi rugăciunile. M-am întins, dar nu mai stăteam comod pe vechea mea pernă. Probabil că mă obişnuisem să dorm fără. Aşa că am scos-o de sub cap şi mi-am pus-o la căpătâi, în picioare, rezemată de spătar. Am dat să mă învelesc şi am apucat de colţul plapumei… dar în loc să simt textura moale şi mătăsoasă a acesteia, m-am trezit strângând între degete un pumn de ţărână…


© Mircea Boboc, 2018

© colectiasf.ro, 2018

Povestirile, articolele, eseurile și celelalte materiale publicistice de pe acest site sunt protejate de Legea Dreptului de Autor. Ele nu pot fi copiate și distribuite, pentru uz personal sau public, pe site-uri, bloguri ori pagini personale, fără acordul scris al deținătorilor de copyright!


 

Fă-ți cont pe site-ul PAVCON și primești CADOU de bun-venit un audiobook în valoare de 27 de lei!

http://pavcon.ro/create_account.php

Publicat pe

Mușuroiul de furnici

de Mircea Liviu Goga

Leonard l-a întâlnit lângă casă. Crescuse acolo peste noapte, dintre frunzele veştede ale toamnei, ca un vulcan în miniatură care aruncă o fluidă şi vie lavă neagră sau roşie. Neagră sau roşie – Leonard nu-şi dădea seama ce culoare puteau avea fiinţele care se rostuiseră în adâncurile trunchiului de con, căci nu zărea nici măcar una. Totuşi, convins fiind că e vorba de un furnicar, reteză cu un cuţit mare, de bucătărie, vârful micului vulcan. Aşteptă să se întâmple ceva, ceva deosebit, dar din canalul care urca până la suprafaţă nu se arătă nicio furnică. Atunci Leonard începu să reteze în feliuţe subţiri, ca pe un cartof, întregul muşuroi. Dar fie că lucrătoarele se retrăseseră deocamdată mai în adânc, fie că adevăratul muşuroi se afla el însuşi mult în profunzimea solului, Leonard nu reuşi decât să scurme ţărâna, împrăştiind-o până departe. Până la urmă, joaca asta îl plictisi.

„Probabil canalele se întind, enorme, poate până-n mijlocul pământului, până-n miezul lui arzător. N-am să reuşesc niciodată să le dau de capăt. Şi, la urma urmei, ce rost are?”

Leonard privi în sus, către norii plumburii ce se alungeau pe deasupra capului său.

„Da, ce rost are? Sunt rău, avea dreptate Alice. Nu trebuie decât să te îndepărtezi o clipă de tine însuţi pentru a înţelege o mulţime de lucruri. Să simţi că eşti o existenţă ratată, un muşuroi de furnici părăsit, că în locul sufletului, prin trupul tău se întind doar coridoare lungi, îngrozitor de goale, îngrozitor… și nu ştiu cu ce suflet o mai iubesc pe Alice – dacă acest lucru pe care-l simt se poate numi iubire. Dacă se poate numi într-un fel oarecare”.

Leonard intră în încăperea cu tavanul jos, din grinzi de stejar.

„La ce bun m-aş înşela? – se întrebă. E mai bine să aflu. Să privesc în oglindă”.

Leonard atinse încet cristalul rece. Ştia că dincolo de luciul oglinzii se întindea doar o reflexie a acestei lumi.

„Şi totuşi, vreau să mă înşel. Să mi se pară că dincolo e altfel, că individul care mă priveşte şi-mi seamănă atât de mult nu sunt eu; că există o infinitate de lumi a căror proprietate comună e că mă reflectă – şi că datorită lor, adică interferenţei acestor lumi, eu exist – materia, spiritul, totul datorat unor interferenţe irepetabile”.

Leonard ieşi afară şi merse în grădină. Aici avea încă mult de lucru. Munci până când se făcu amiază şi ar mai fi muncit poate şi după aceea dacă n-ar fi început să plouă. Leonard privi apoi multă vreme pe geam cum muşuroiul de furnici îşi dizolvă treptat versanţii în lichidul murdar ce cădea cu nemiluita.

„Probabil că revederile sunt esenţiale” – îşi spuse el, în după-amiaza aceleiaşi zile.

După ploaie, cerul se mai lumină. Leonard plecă cu puşca prin pădure. Nu ţinea neapărat să vâneze. Lua puşca mai mult pentru a avea motiv de hoinăreală. Trăgea rar şi aproape întotdeauna în vreun animal dăunător.

„Fiecare fiinţă e unică. Fiecare lucru. Dar ne place ideea repetabilităţii. Repetabilitatea este secretul tuturor fericirilor şi totodată motivul pentru care trăim atât de puţine clipe fericite. Căci timpul ne poartă drept înainte, lui nu-i pasă de reamintirile noastre. Nici de reamintiri, nici de revederi. Mâine o voi putea revedea pe Alice. Voi fi fericit, mai fericit decât sunt astăzi, mergând prin pădurea asta tăcută, pe sub cerul de plumb”.

În seara aceea, Leonard s-a întors foarte târziu acasă. A încercat să citească o revistă, dar literele îi jucau înaintea ochilor. Oboseala acumulată în pădure îşi făcea efectul. Atunci, Leonard hotărî că e mai bine să adoarmă. Adormi şi visă. Că dormea în fotoliu, cu revista prăbuşită alături. Lumina electrică rămăsese aprinsă, aşa că-şi putea observa bine obrazul slab şi argăsit de soare. Pe când se contempla astfel, simţi deodată nevoia să deschidă gura. O fojgăială insuportabilă îi urca din stomac şi din adâncul plămânilor în gâtlej, apoi strania ţesătură usturătoare se năpusti în cavitatea sa bucală şi în fosele nazale şi, în sfârşit, obrazul şi barba îi fură invadate de cohorte imense de furnici roşii, sângerii, ce se năpusteau în valuri din nas şi din gura coborând în ghemuri viermuitoare pe piept, pe haine, rostogolindu-se, în sfârşit, pe covor şi umplând odaia ai cărei pereţi deveniră, curând, roşii şi plini de neliniştea vieţii. Leonard începuse să audă şi un fel de marş straniu, un cântec oribil şi înălţător totodată, ce se revărsa parcă din adâncul plămânilor lui acoperiţi cu milioane de insecte, abia mai putând să respire, şi înţelese că nu era cântat de el, ci de micile vietăţi ce-i umpleau plămânii şi stomacul, căci prea era victorios acel cântec – ori el, toată viaţa, fusese un învins, un învins iremediabil. Deveni, apoi, din nou atent la furnicile care umpluseră camera. Oglinda cea mare fusese năpădită de insecte. Leonard observă că fiecare furnică încearcă să muşte din spatele oglinzii şi că în câteva locuri emailul fusese distrus, insectele ajungând până la stratul de argint din care jupuiau infime fâşii. Şi auzi deodată glasul acela, format parcă din milioane de alte glasuri, ca şi când mii de popoare s-ar fi adunat să-i arate un uriaş adevăr pe care, în mod ciudat, nu reuşea să-l desluşească, aşa cum adesea, din cauza ecourilor, într-o gară, nu reuşeşti să înţelegi ce tren se anunţă că va sosi. Apoi multele popoare tăcură, iar furnicile se retraseră din nou în el, lăsând camera tot aşa cum fusese. Doar oglinda devenise o bucata simplă de geam. Şi a trecut destulă vreme până când Leonard a înţeles că nu mai dormea şi că privea îngrozit geamul transparent în care se transformase oglinda.

„Toate lucrurile au o explicaţie – se surprinse Leonard gândind. Poate că furnicile acelea există, dar mult mai posibil e că am visat”. Tuşi. „Nu simt nimic. Am visat. Nu pot trăi în mine miliarde de furnici; da, am visat. Omul – un muşuroi de furnici! Ce caraghios! Azi vine Alice şi o voi iubi. Şi nu va şti niciodată că a fost iubită de un muşuroi de furnici. Doamne, ce gânduri groteşti! Teama de cele ce s-au întâmplat sau teama de cele ce nu se pot întâmpla? Fantome, suntem plini de fantome – în fond, simple restructurări ale propriilor noastre fiinţe. Ca într-o uriaşă sală cu oglinzi, ca un castel, ca o lume de oglinzi. Nespus de grotesc şi de caraghios. Şi tocmai azi, când trebuie să vină Alice”.

Femeia sosi pe la amiază. O întâmpină sărutând-o pătimaş, frământându-i umerii cu o fervoare ce-l surprinse în primul rând pe el.

– Am venit – spuse Alice, apoi nu mai spuse nimic până seara. A fost o vreme nemaipomenită, în care Leonard a simţit cum i se risipesc una câte una temerile. A culcat-o pe Alice lângă el şi au făcut dragoste, lăsând aerul rece al serii să-l înconjoare ca o platoşă, apărându-l pentru totdeauna de nevoia de a se privi în oglindă. Apoi şi ea şi Leonard au adormit, iar Leonard a visat că dormea alături de Alice. Şi deodată şi-a simţit plămânii şi gâtul năpădite de o fojgăială greţoasă. A trebuit să deschidă iar gura. Pe acolo ţâşniră primele valuri de insecte, apoi şi nasul i se lărgi sub presiunea insectelor ce năvăleau din adâncurile lui. Furnicile rubinii umplură camera, acoperiră patul şi, în sfârşit, o descoperiră pe Alice, iar Leonard observă îngrozit cum femeia se mişcă, deschide ochii şi începe să ţipe, iar el nu poate să se trezească, nu poate să oprească insectele care o târăsc implacabile spre el, spre gura lui deschisă, în care Alice pătrunde – dar cum? cum? – pătrunde din ce în ce mai adânc, ţipând şi împotrivindu-se zadarnic. Şi, o dată cu Alice, tot imperiul furnicilor se retrage din cameră, intră din nou în plămâni, în stomac, dizolvându-se apoi în sânge – altfel cum se explică faptul că, iată, el urlă, în sfârşit treaz, şi ţine o furnică roşie între degete, o striveşte şi urlă, încercând să cheme un ceva care deja nu mai există, în timp ce aşternutul gol mai păstrează imprimat conturul trupului atât de drag al Alicei?

„Pentru că – gândi Leonard – aceste furnici nu sunt simple furnici. Ele şi-au construit în mine o lume deosebită, un castel. Da, asta au construit: un castel de oglinzi. Pentru ca ele să trăiască dincolo, în celălalt univers, dincolo de apele oglinzilor, iar noaptea să erupă în universul meu, distrugând lucrurile dragi fiinţei mele, luându-le de cealaltă parte a oglinzii, undeva, în mine. În mine sau la ani-lumină distanţă: totuna. Vin dintr-o altă dimensiune a spaţiului? Dintr-o lume paralelă? Ei bine, ce-mi pasă? Nu trebuie să le mai ofer nimic. Poate aşa, crezând că în afara oglinzii şi a Alicei nu mai există nimic important în această lume, vor pleca, se vor retrage definitiv din mine. Dar vai, oare n-am spus un adevăr prea mare? Pentru că m-aş putea întreba: ce-mi mai rămâne acum, când Alice nu mai este? Nu mai este? – reveni Leonard. Asta nu se poate. Ea a rămas intactă, acolo, în mine. Trăieşte – e absolut sigur!” Leonard se izbi cu palma peste piept. „Aici. Sau poate aici. Unde-o fi intrarea în lumea lor blestemată? Ei, cei de dincolo de oglindă… sună stupid. Mai bine: ei, cei din noi. Sună adevărat”.

Leonard fugi. Plecă spre est, ajungând repede la graniţa deşertului. Şi-a ridicat apoi cortul într-un loc complet pustiu. Pe o rază de câţiva kilometri, singura ridicătură mai acătării era prea plinul său trup şi singura plantă, floarea pe care o purta la butonieră.

„Ştiu ce să le cer – îşi zise Leonard. Să mi-o redea. Şi să plece – să dispară definitiv. Nu le vreau; m-am blestemat”. Ceva vibră în el când gândi asta.

Seara, Leonard se întinse pe nisipul cald. Adormi şi visă că dormea pe nisipul cald al deşertului. Apoi gura îi fu năpădită de furnici, care se repeziră afară, spre lumina lunii, înecându-l aproape. Valul sângeriu şi usturător îi năvăli din nas şi din gură. Umplu împrejurimile. Leonard vru să vorbească, să încerce să ceară ceea ce-şi propusese, dar faringele îi era blocat de torentul de insecte. Şi furnicile colindară mult timp nisipurile, în timp ce Leonard le urmărea surâzător şi din ce în ce mai convins de faptul că, începând din acea noapte, va scăpa într-adevăr de ele. Dar micile fiinţe îl înconjurară, iar Leonard le simţi deodată cum îl apucă şi îl împing către propria-i gură, nepăsătoare la zvârcolirile lui şi la mormăiturile ce se doreau a fi strigăte. Şi Leonard înţelese brusc că, într-adevăr, aceasta e ultima lui noapte pe Pământ, că va fi întors pe dos împreună cu întreg spaţiul dimprejurul lui, aidoma unei mănuşi, pe coordonatele unei dimensiuni străine şi fantastice, iar dacă în cele din urmă nu mai încercă să se opună, o făcu doar pentru că-i trecu prin minte gândul acela ciudat, acelaşi care-l mai încercase în ultimele zile: reîntâlnirea te poate face fericit.

Şi Leonard se prăbuşi în el însuşi, aşteptând să-şi reîntâlnească femeia.


© Mircea Liviu Goga, 2018

© colectiasf.ro, 2018

Povestirile, articolele, eseurile și celelalte materiale publicistice de pe acest site sunt protejate de Legea Dreptului de Autor. Ele nu pot fi copiate și distribuite, pentru uz personal sau public, pe site-uri, bloguri ori pagini personale, fără acordul scris al deținătorilor de copyright!


Cărțile semnate de Mircea Liviu Goga pot fi cumpărate de aici cu o reducere de 20%!

A doua Lună a Pământului

http://pavcon.ro/product_info.php?products_id=129

Insula pescărușilor

http://pavcon.ro/product_info.php?products_id=185

Învățătorul

http://pavcon.ro/product_info.php?products_id=212

Artefactul

http://pavcon.ro/product_info.php?products_id=216

Târgu-Jiu ’59 – Seria România sub Asediu

http://pavcon.ro/product_info.php?products_id=233

 


Fă-ți cont pe site-ul PAVCON și primești CADOU de bun-venit un audiobook în valoare de 27 de lei!

http://pavcon.ro/create_account.php