Publicat pe

Primul contact

de Cristina Ghidoveanu

Extraterestrele intră în sală parcă plutind. De fapt, nu știu dacă sunt de sex feminin, nu știu nici măcar dacă specia lor are sexe, dar sunt atât de diafane, de grațioase, încât nu mi le pot imagina decât ca fiind femei. N-aș fi crezut vreodată că am să pot găsi frumusețe în ceva complet străin de orice s-ar putea găsi pe Pământ, dar cele cinci ființe sunt… perfecte, dacă acest cuvânt poate să înceapă măcar să le descrie.

Nu știm de unde au venit. În general, n-am reușit să aflăm prea multe despre ele. Bariera limbajului pare de netrecut. De fapt, nu ne-am lămurit ce fel de limbaj folosesc. Nu e unul sonor, nici măcar în afara intervalului nostru de percepție; înțeleg că le-au ascultat pe toate frecvențele sonore, dar n-au descoperit nimic. Percep totuși sunetele, reacționează la ele și chiar par să aprecieze muzica; în orice caz, au stat liniștite și aparent foarte atente când li s-au pus diferite genuri de muzică. Fac multe gesturi cu cele șase brațe subțiri, flexibile, terminate cu câte trei degete lungi, fine, dar specialiștii care le-au analizat au tras concluzia că aceste gesturi nu sunt suficiente pentru a exprima un limbaj complex. Cu ajutorul lor reușesc totuși să ne comunice cât de cât intențiile lor.

S-au comportat cu foarte multă bunăvoință, chiar docilitate. De când au coborât din nava ornamentată, foarte colorată, asemănătoare mai mult cu un palat futurist decât cu imaginea noastră utilitaristă despre un vehicul, s-au lăsat conduse oriunde am vrut noi, oricând, n-au protestat la cordonul militar și științific răsărit în jurul lor, nici la curiozitatea sufocantă a tuturor, nici la testele care li s-au făcut. Dimpotrivă, s-au arătat la fel de curioase, au acceptat cu vioiciune aparatele medicale și au vrut să le vadă funcționând și pe noi. Cel mai mult le-a interesat electroencefalograful (ai cărui senzori au trebuit puși pe toată suprafața corpului, pentru că nu știam unde se află sistemul lor nervos central). Apoi au adus și ele niște aparate, cu care nu prea știe nimeni ce-au făcut, dar n-au atins pe nimeni. Cam din acel moment au început să-mi acorde atenție mie.

Nu mă întrebați de ce. Nu sunt decât un soldat oarecare, dintre cei însărcinați să le păzească zi și noapte, nici măcar prea fericit cu meseria lui. Am intrat în armată doar la insistențele familiei: tatăl – comandor în aviație, mama – colonel de intendență, unchiul – maior de artilerie, bunicii – veterani din cel de-al doilea război mondial. Eu sunt oaia neagră a familiei, de fapt; n-am reușit să intru la școala de ofițeri, dar, cum nimeni nu concepea ideea unei alte cariere decât cea militară, m-am înrolat ca simplu soldat. Ai mei speră să capăt gustul armatei și să fac școala de ofițeri mai târziu. Speranța mea secretă e să fac o boacănă atât de mare încât să mă dea afară (dar să nu ajung, totuși, la închisoare). Așa poate că aș reuși să fac ce-mi place cu adevărat, poate să studiez literatura. Până atunci, înghit cu stoicism ironiile camarazilor mei, pentru că prefer să citesc o carte în dormitor decât să ies la un meci de fotbal.

Cert e că după examenele medicale, cele cinci făpturi din altă lume nu mă mai lasă să plec de lângă ele. Dacă vreau să plec, la venirea schimbului următor, una dintre ele mă apucă delicat de braț și sugerează că ar vrea să rămân. Desigur, toți șefii (civili sau militari), mi-au ordonat să fac ce vor ele. Nu scap decât când se duc pe nava lor (să doarmă, să se odihnească?). Atunci pot să mă duc și eu la culcare, unde mă așteaptă alte glume proaste, dar nu le mai bag în seamă.

Astăzi are loc o recepție. S-a improvizat un soi de sală uriașă din corturi, care s-a umplut cu șefi politici, ofițeri de rang înalt și savanți, nu numai de la noi, ci din toată lumea. Contactul cu altă civilizație e un eveniment mondial și fiecare țară își vrea bucățica ei de glorie. Ca de obicei, sunt și eu prin preajmă, neștiind ce caut printre atâția ștabi.

La sosirea lor, toate capetele se întorc spre ele. Vizitatoarele se lasă examinate cu amabilitate de privirile lacome ale mulțimii prezente. Cei care nu le-au mai văzut până acum, nu-și pot lua ochii de la ele. Sala se umple de șușoteli și de semne cu cotul. Neputând să comunice cu ele, nou-veniții pun întrebări celor mai vechi, fără să primească răspunsuri satisfăcătoare, așa că, frustrați, așteaptă ca extraterestrele, de-a lungul turului lor prin sală, să ajungă lângă ei ca să le admire mai bine, apoi se adună în jurul meselor cu mâncare și băutură și-și îneacă frustrarea în flecăreală.

Nu e mare lucru de făcut la o petrecere unde invitații de onoare nu pot sta de vorbă cu restul oaspeților. Cele cinci făpturi termină de umblat prin sală, însoțite de camarazii mei și de mine, și se îndreaptă spre ușă. Mă aștept să iasă, dar se întorc pentru ultima oară cu fața spre oameni. Una dintre ele strecoară o mână printre faldurile veșmântului și scoate un obiect sclipitor. Îl întinde între mâini și îmi dau seama că este un fel de colier cu pietre mari, străvezii și sclipitoare, ușor gălbui, într-o montură complicată de metal alb. Apoi se îndreaptă spre mine.

Spre mine? Asta mai lipsește! Acum să vezi zeflemele!

N-am nici o șansă. Extraterestra îmi pune colierul în jurul gâtului, apoi se întoarce și pleacă, împreună cu celelalte.

O urmăresc cu privirea, așteptând să dispară ca să-mi scot bijuteria. Dar nu mai apuc. O amețeală ușoară mă cuprinde și simt nevoia să mă sprijin de ceva. Nu găsesc nimic la îndemână și mi se înmoaie genunchii. Simt o mână care încearcă să mă prindă, dar prea târziu, și capul mi se lovește de pământul moale de dedesubt. Văd fețe deasupra mea, dar imaginea se încețoșează, se amestecă printre alte imagini. Extraterestre dansează în jurul meu într-un vârtej nebun, plutesc printre stele către un soare fierbinte, către o planetă care se rotește în jurul lui, mică, albastră, albastră…

Mă trezesc într-un pat de spital, înconjurat de câteva persoane. Un milion de întrebări îmi stau pe limbă, dar un bărbat mă oprește.

— Nu încerca să vorbești.

Tac și închid ochii. Spre surprinderea mea, în minte mi se perindă imagini, cuvinte, idei pe care nu le recunosc.

— Dă din cap, dacă poți. Simți ceva?

Dau din cap că da.

— Colierul emite niște semnale pe niște frecvențe… particulare.

Semnale? Brusc, îmi vine să râd. Da, semnale! Un televizor în capul meu! Și un radio! Sau nu, ceva cam ca Internetul, și cu text, și cu imagini, și cu sunete… da, sunete, muzică, au și ele muzică, îmi place… De unde știu de muzică? Știu… ȘTIU… Știu atât de multe…

— Frecvențele creierului uman… ale creierului tău…

Creierul… da… nici nu se putea altfel… acum știu…

— Credem că încearcă să transmită ceva… nu suntem siguri…

Înăuntrul meu râd în hohote… să transmită ceva… da! Totul! Totul despre ele, tot ce știu, tot ce-au făcut vreodată, lumea lor, călătoriile… au fost multe… nu suntem singurii… multe planete… tot…

— Nici n-am îndrăznit să ți-l scoatem, nu știm ce s-ar putea întâmpla…

Nimic rău… e bine… bine… de ce eu?… nu știu… ceva despre rezonanță… dar râd, râd fără oprire, râd și cu glas tare, ei fac ochii mari…

— E bine… e o… bază de date… tot ce știu ele…

Glasul mi se taie, dar continuu în interior: …da… biblioteca lor… biblioteca din Alexandria a unei alte civilizații…

Sunt fericiiiit!


© Cristina Ghidoveanu, 2018

© colectiasf.ro, 2018

Povestirile, articolele, eseurile și celelalte materiale publicistice de pe acest site sunt protejate de Legea Dreptului de Autor. Ele nu pot fi copiate și distribuite, pentru uz personal sau public, pe site-uri, bloguri ori pagini personale, fără acordul scris al deținătorilor de copyright!


Cartea Cristinei Ghidoveanu poate fi cumpărată de aici cu o reducere de 25%!

Aurul beznei

http://pavcon.ro/product_info.php?products_id=215


Fă-ți cont pe site-ul PAVCON și primești CADOU de bun-venit un audiobook în valoare de 27 de lei!

http://pavcon.ro/create_account.php

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.