Publicat pe

Să plutești pe-o apă liniștită

de Anamaria Borlan

În urma ei, șarpele auriu cu capul negru, plat, își mișca sinuos corpul lung pe dalele de piatră, urcând încolăcit, treaptă după treaptă. O urma oriunde. Nu erau prieteni, dar nu erau nici dușmani. O privea mereu cu ochii lui galbeni, scoțându-și din când în când limba despicată. Nu sâsâia. Se târa neauzit.

Clopotul mănăstirii, aflată mai în josul castelului cenușiu, răsună dintr-odată, iar sunetul grav reverberă în liniștea amurgului ca un vaiet prelung pierdut între văile cețoase ale muntelui. O rază roșie se strecură prin fanta îngustă a geamului înalt, luminând doar pentru câteva clipe coridorul întunecat. Fata se opri în dreptul ferestrei și privi cu luare-aminte în zare. Peste cerul parțial înnorat, seara cobora cu repeziciune. Trebuia să hrănească puii.

Tropotul unui cal îi atrase atenția. Potcoavele se auziră lovind strident și ritmic pământul bătătorit al curții interioare, apoi sunetul se pierdu în spatele castelului. Rămase să aștepte în fața geamului. I se aducea hrana. A ei și a puilor.

— Slăvită domniță, salută bărbatul cu o plecăciune, oprit în fața ei, în conul de umbră al ușii.

— Ce mi-ai adus, cavalere Petru?

— Slăvită domniță Lila, spuse el și căzu în genunchi. Nu am găsit nimic.

— Nimic!? exclamă tânăra, îngrijorată.

— Pădurea este goală.

— Nu există așa ceva. În pădure trăiesc jivine.

— Așa este, slăvită domniță. Dar d-o vreme pădurea s-o golit de animale.

— Ai căutat peste tot, cavalere Petru?

— În fiecare tufiș, în fiecare gaură și scorbură, în fiecare copac și vale și deal. În ape și pe cer. Nu este nimic.

— Du-te înapoi, porunci ea. Fără hrană nu te întorci.

— Da, slăvită domniță, se înclină cavalerul Petru, apoi se ridică și părăsi în grabă coridorul cuprins de negura serii, fără a se uita la chipul vocii.

— Lila, se auzi strigată de o voce din spatele ei.

— Da, mătușă Mara! se întoarse spre femeia corpolentă, în vârstă, care se apropia de ea.

— Lupii au plecat, susură bătrâna. Trimite-l pe Volcu. El va găsi!

— Mătușă Mara! Dacă-l prind sătenii?

— Atunci ăsta-i destinul lui.

— Ah! De ce nu mai sunt animale în pădure?

— Pentru că noi le-am supt sângele și puii le-au mâncat carnea.

— Dar puii trebuie să se hrănească. Cum se vor bate cu oastea lui Beriu?

— Poate facem o alianță cu Beriu ăsta.

— Ce spui, mătușă Mara? Ce fel de alianță?

— Așa cum se fac, de veacuri, toate alianțele. Printr-un măritiș.

— Măritiș? Cine se mărită, mătușă Mara?

— Cum cine? Dumneata, Lila.

Tânăra se dădu un pas în spate, uimită și înspăimântată. Șarpele sâsâi prelung, ca de durere.

— Eu? Eu… nici nu mă gândesc.

— Nu e nevoie. Gândesc eu pentru tine. Beriu are un domeniu întins. Păduri și câmpii. Puii vor crește mari… iar noi vom rămâne cu averea lui…

— Mătușă Mara… și… după ce se termină vânatul din pădurile lui Beriu, ce facem?

— Te mai măriți o dată.

— Eu? Cu cine?

— Cu cine fi-va dușmanul nostru.

— Vrei să spui că… ohh, vrei să ajungi la Vlad?

Bătrâna rămase nemișcată. Șarpele galben cu capul negru se încolăci la picioarele domniței Lila, parcă încercând s-o apere de glasul aspru al mătușii.

— Din Țara Bârsei până la țara lui Bucur este aproape. Trecem Perșanii și pădurea Bogății. La cetatea de pe dealul Cohalmului* s-avem de grijă. Pe dealurile Târnavelor vom găsi hrană din belșug. Ne vom opri la Sighișoara, copila mea.

— Ce-i acolo?

— Vânătorul nostru, dușmanul nostru, pufni ea cu vocea crescând de indignare și-și strânse pumnii, amenințând spre fereastră.

— Spui să luăm puii cu noi? întrebă Lila, să-i abată furia.

— Doar nu-i lăsăm de izbeliște! Domniță Lila, să ai grijă de pui ca de tine însăți!

— Da, mătușa Mara. Dar puii sunt mari acum, mai au un pic și sunt crescuți!

— Până nu-și găsesc singuri hrana, tot pui sunt.

— De ce spui să avem grijă la cetatea Cohalmului?

— Ehei… sașii de acolo nu vor pregeta să omoare puii, ca și pe noi, de altfel.

— Sunt oameni răi?

— Gândesc că noi suntem cei răi.

— Noi? Cum așa?

— Împachetează degrabă. La ivitul soarelui, pleca-vom de aici.

— L-am trimis pe cavalerul Petru să caute de-ale gurii, susură domnița Lila, întorcându-și privirile spre zarea care se întuneca din ce în ce mai mult.

— Nu mai suspina după el, răspunse cu voce aspră mătușa Mara. Nu-i de nasul tău. Plecăm la Sighișoara. Am zis!

— Acolo îl întâlnim pe Vlad?

— Asta nu știu. Da’ pe Beriu, da.

— Vlad… crezi că ne va trage în țeapă?

Femeia se încruntă și se uită la tânăra de lângă ea, cu un licăr de amuzament în ochi.

— Poate… dar nu cu vârful de fier al suliței…

Șarpele sâsâi, ridicându-și capul. Se încolăci în sus, țâșni de lângă fusta domniței și cu limba-i lungă atinse un șoricel ce se ivise dintr-o crăpătură a pietrei zidului. Micuța rozătoare dispăru înghițită.

Mara, ducesa Mara, sora defunctei mame a Lilei, era considerată regina neîncoronată a burgului. Stăpânea și conducea ținutul de vest al Bârsei, cu învoire specială și precisă de la guvernatorul Transilvaniei și regentul Ungariei, Ioan Corvinul din Casa Huniade și sub semnătura lui Bogdan al doilea, voievodul Moldaviei. Nu se implica în treburile politice ale celor doi, îi era suficient să cârmuiască regiunea. Mai ales că legătura ei cu Vlad nu era privită cu ochi prea buni.

Oamenii deveneau suspicioși și temători doar auzindu-i numele. În mod bizar, animalele sălbatice din pădurile muntoase dispăreau ca secerate de o molimă neștiută. Chiar și oile și vitele de pe pășuni se împuținau. Sătenii se înarmau cu ce aveau la îndemână și stăteau de pază. O vorbă se răspândise printre ei, cum că un duh al răului negru răpea viețuitoarele, sfâșiindu-le carnea, apoi hrănindu-se cu sufletele lor.

Mai ciudat era că nu găseau nimic, nicio urmă a vreunui răufăcător. Animalele dispăreau și atât. Niciun fir de blană, niciun oscior rătăcit. Privirile localnicilor se ridicau neputincioase spre cetate, dar și temătoare. Ducesa Mara nu le dădea nicio explicație, ceea ce adâncea și mai mult misterul și groaza. Tocmai de aceea, venise vremea să se îndepărteze.

Puii, puii sălbatici pe care-i creșteau cu multă grijă, deveneau din ce în ce mai mari. Îi ascunseseră în cetate, dar nu mai puteau sta fără să fie zăriți. Și aveau nevoie de mai multă mâncare, iar aceasta nu prea se mai găsea. Slujitorii și slujnicele trebuiau ținuți la distanță, să nu cunoască adevărul despre pui, ca să zică în alte așezări și sate. Oamenii ar fi venit cu coase și furci să le omoare și pe ele, Lila și Mara.

Cu mult înainte de ivirea zorilor, cu roțile înfășurate în cârpe moi, să nu trezească pe nimeni, patru căruțe mari, lungi și înalte, bine acoperite, neobișnuite la aspect, luară drumul către Măgură, îndepărtându-se încet, la pasul cailor care aveau și ei potcoavele învelite și boturile legate, să nu necheze cumva, nici măcar să nu fornăie. Însă principala preocupare fusese să nu se simtă ce se afla în spate, în interiorul imensului coviltir. Puii fuseseră adormiți cu fiertură de mac, să nu facă gălăgie, să nu agite caii, să nu trezească vreo bănuială.

Trăsura cu blazonul ducal ieși pe poarta cetății, dimineața după micul dejun, în văzul tuturor. Astfel, nimeni nu putea bănui nimic. Mara și Lila nu aveau bagaje cu ele, le trimiseseră înainte, odată cu puii. Mergeau la o plimbare, cu toate că cerul era înnorat la est, prevestind ploaie, ca și cum ar fi avut ceva treabă de înfăptuit în orașul cetății. Poarta mare se închise în urma lor. Părăseau o lume pentru a se aventura spre o alta, necunoscută. Lila era înspăimântată de această schimbare bruscă, iar Mara era destul de neliniștită, cu toate că ducea cu ea înscrisuri pentru liberă trecere.

Șarpele auriu se încolăcise lângă gleznele Lilei, acoperit de poalele mantoului ei. Îi simțea răcoarea solzilor și încerca să se îmbărbăteze. Din când în când, arunca o privire spre cavalerul Petru, care revenise și acum le însoțea, călărind lângă portiera trăsurii. Trecură cu bine peste râurile Bogata și Măieruș, care curgeau prin pădurea de fag și gorun a Bogății, fără să fie atacați. Nu de animale sălbatice, ci de oameni nelegiuiți, cete de tâlhari sau hoți singuratici. Nici nu se cuvenea ca ele să înnopteze la cetatea Rupea, aparținând locuitorilor sași și celor douăsprezece ghilde de meșteșugari.

Mara cunoștea o familie de vrăjitori de prin părțile locului, din creierul munților Perșani, de la care ceruse de câteva ori o mână de ajutor. Ca și acum, de altfel, înainte să plece la drumul cel lung și primejdios.

Înnoptară în casa acestora, cu toate că la hanul din vale ar fi avut loc mai mult și mâncare mai bună. Coliba era a unui tăietor de lemne, pe nume Cărpiniș, iar nevasta omului, surorile, cumnatele, verișoarele și toate neamurile de parte femeiască aparțineau breslei vrăjitoarelor, numită ”Vrăjitoarea bătrână face otrava bună”. Chiar dacă denumirea era de luat în râs, Mara se crispa auzind-o, pentru că știa lucruri pe care alții nici nu le-ar fi putut bănui. Sau închipui. Ea însăși văzuse, nu numai o dată, limbi misterioase de foc ce luminau în timpul nopții, zice-se că ardeau peste locurile comorilor ascunse. Sau, de lună plină, strigoi care apăreau și dansau râzând în mijlocul luminișului, făcându-i pe mulți să-și rătăcească mințile. Sau lotrii codrului care jefuiau câte o chervană de bani sau scule de bresle ale negustorilor din bugurile mai mari, precum Brașov și Sighișoara, erau găsiți jupuiți și cu oasele arse… și câte și mai câte.

Drumul spre Scaunul Săsesc Superior al Schäßburg sau Segesvár, cunoscut pe românește Sighișoara, din Voievodatul Transilvaniei, decurse cu bine, fără pățanii. Puii dormeau liniștiți în căruțele care treceau prin sate, fără să abată privirea nimănui asupra lor. Apoi, trăsura ducală, aparent fără nicio legătură cu carele de dinaintea lor, își urma calea nestingherită, însoțită de cavalerul Petru. Însă locuitorii așezărilor nu vedeau nimic. Auzeau tropot de copite, simțeau mirosul prafului, dar nimic altceva. Nimeni nu știa, în afară de Lila și Mara, că erau protejate de vraja a cărei magie îi învăluia într-o manta care îi făcea pe toți să fie de nevăzut.

După câteva zile de mers, puii ajunseră cu bine la destinație. Vlad, surâzând subțire sub mustața-i neagră și lungă, le primi pe cele două doamne cu respect și le invită în odaia cea mare, unde ardea focul în cămin, să încălzească pereții de piatră și aerul înghețat. Șarpele galben al Lilei sâsâi spre viitorul voievod, care aștepta, fără prea multă răbdare, să urce pe tronul Țării Românești.

— Înălțimea ta, spuse ducesa Mara în timpul mesei. Ți-am adus ce am promis. Fata, și arătă spre Lila, puii și galbenii. Ne-am pus viața în primejdie, nu numai a noastră, ca să venim pe furiș. Acum e rândul tău, înălțimea ta.

Vlad se șterse la gură cu un șervet.

— Am totul pregătit. Sunt un om care se ține de cuvânt, doamna mea, răspunse el.

— Foarte bine. Cum rămâne cu șarpele?

— E aici, cu noi. Lila va plânge puțin, apoi îi va trece.

— Ca totul în viață, adăugă Vlad și se ridică.

Domnița Lila se foi pe scaun. Mâncase foarte puțin și era palidă, mai palidă decât de obicei. Simți șarpele lângă glezna ei, ascuns sub fuste, parcă presimțind răul care avea să urmeze. Ezitând câteva clipe, îl privi pe bărbatul cu înfățișarea aspră din fața ei.

— Domnule Vlad, șopti deodată, cu privirile în jos și cu vocea-i tremurând un pic.

Mara și Vlad tresăriră. Fata nu avea voie să vorbească.

— Spune, domniță Lila, o încurajă bărbatul.

— Domnule Vlad. Nu știu sigur pentru ce am venit aici. Poate pentru că puii au rămas fără hrană. Dar nu doresc ca șarpele meu să fie sacrificat.

Se lăsă o tăcere apăsătoare, rece, prevestitoare. Mara își întoarse fața spre tânăra care avusese curajul să spună acele cuvinte grele, nesăbuite, de neiertat.

— Fato… șuieră ea printre dinții încleștați, apoi se uită la Vlad, temătoare, știindu-i firea aprigă, neiertătoare, iar Lila îl jignise adresându-i-se cu ”domnule” în loc de ”înălțimea ta”.

Spre surprinderea ei, viitorul voievod zâmbea, chiar amuzat. Apoi izbucni în râs și hohotele sale se înălțară spre bolta sălii, ca niște pietre aruncate în văzduh. Șarpele se adună mai strâns pe gamba Lilei, culcându-se peste pulpele ei, fără ca aceasta să-i trădeze mișcarea.

— Domniță Lila, i se adresă Vlad după ce bău o înghițitură de vin. Te asigur că nu sacrificăm pe nimeni și nimic. Poate niște galbeni… surâse el spre ea. Pare-se că ducesa Mara nu ți-a spus. Ați venit drum lung până la Sighișoara. Spre binele vostru. În castelul acela mic, de țară, nu ați fi avut mijloace să vă trăiți viața. Aici, da. Puii vor fi eliberați de-ndată ce se vor trezi. Se vor hrăni singuri, că-s deja mari. Despre șarpe. Am doar o singură rugăminte la dumneata, domniță Lila. Îi vreau veninul. Atât.

Șarpele se trase mai sus, spre pântecele fetei.

— Nu aveți vipere? întrebă ea, fără să se gândească.

Un paj intră și parcurse distanța dintre ușă și masă cu pas repezit. Se aplecă spre voievod și-i șopti ceva la ureche.

— Să intre! zise Vlad și pajul se retrase.

Cavalerul Petru intră cu pas apăsat. Lila îl urmări din priviri. Era cel mai frumos bărbat pe care-l văzuse vreodată. Nu că văzuse mulți bărbați în viața ei, doar săteni, țărani, meșteșugari și negustori, bătrâni, bărboși, sărăcăcioși. Un zvon spunea că bărbații tineri, flăcăii din așezările din împrejurul castelului, erau luați cu arcanul și dați puilor, care se hrăneau cu sângele lor fierbinte și curat. Dar era doar un zvon. Cavalerul Petru pășea falnic, înalt și drept, cu coiful sub braț. Făcu o plecăciune respectuoasă.

— Care-s veștile, cavalere?

— Înălțimea ta, puii sunt treji și înfometați.

Lila simți capul șarpelui între sânii ei, cu corpul încolăcit în jurul șoldurilor. Ca o pisică ce se ciubărește de teamă.

— Dă-le drumul.

— Înălțimea ta…, dar…

— Cavalere, dă-le drumul. Să zboare și să se hrănească.

— Da, înălțimea ta.

Petru făcu o plecăciune adâncă și, înainte de a-și îndrepta spatele a se retrage, îi aruncă o privire Lilei. Tânăra citi mesajul din ochii lui: să fugim! Își înclină capul, foarte puțin, să nu fie văzută de Vlad. De când aștepta acest semnal! Cu mătușa Mara mereu în preajma ei, păzind-o ca un vultur, nu avusese niciun moment de singurătate cu cavalerul ei cel frumos.

— Ducesă! Domniță! zise Vlad, în semn de rămas bun.

Cele două se ridicară și făcură o reverență. După ce voievodul părăsi sala, Mara o înșfăcă pe Lila de braț și o smuci spre ea.

— Proasto! Să strici tot ce am făcut ani întregi, printr-o simplă vorbă!? strigă la ea. Ești o tâmpită, Lila. Ne poate lua capul fără să clipească! Nu pot să mor pentru o nerozie de-a ta!…

Își ridică mâna, s-o pălmuiască. Șarpele galben iți deodată capul și, cu o singură mișcare, se aruncă spre pieptul femeii și-și înfipse colții, adânc.

— Ahhh…, gemu ea, mai mult surprinsă decât înfricoșată.

Lila o privea surâzând rece, fără să se miște. Mara icni scurt, cu gura căscată și, cu mâna cu care voise s-o pălmuiască încă ridicată, se prăbuși încet, ca o năframă în vântul greu al toamnei.

— Mătușă Mara, ești bine? o întrebă ironic fata.

Nu se clinti din loc. Lăsă șarpele să se târască pe umerii ei, să-i învelească brațele și trupul cu solzii-i galbeni.

— Mătușă Mara, acum nu mai ai nicio vrăjitorie?

Ducesa horcăia jos, parcă dorind să spună ceva. Lila îi întoarse spatele și se îndreptă spre ieșire. Cavalerul Petru o aștepta să fugă amândoi în lume, departe de castelele reci din munți, de puii de hrănit și de faptele rele, păcătoase, ale mătușii. Se vor opri doar acolo unde le va plăcea, într-un loc liniștit, senin și cald, unde vor trăi fericiți până la adânci bătrâneți. Însă Lila, în tinerețea ei inocentă, nu știa că viața nu e o poveste de basm. Ba dimpotrivă.

Înainte să ajungă la ușă, auzi sâsâitul șarpelui și simți un val de aer rece venind din spate. Șarpele o strângea din ce în ce mai tare, mai s-o sufoce, dar se și avânta să mai muște o dată. O negură densă o împresură, făcând-o să meargă anevoie, ca într-o păcură ce se tot răcea la fiecare pas. Dincolo de ușa grea de lemn o aștepta cavalerul Petru. Libertatea și fericirea ei.

— Lila… eu mă simt bine… tu cum te simți, dragă?

Mătușa Mara îi vorbea la ureche, devenită o formă întunecată, atotcuprinzătoare, un fum înecăcios, lipicios. Șarpele începu să se foiască, se încolăci și trase în sus, își tremură vârful cozii și plăcile dure cu care-i era acoperit trupul lung sunară precum bănuții de argint, apoi, dintr-odată, își desfăcu aripile solzoase, ocrotindu-și stăpâna. Ceața deasă din jurul lor se risipi. Lila se grăbi spre ușă, dar n-o putu deschide.

— Mătușă Mara, strigă ea.

— Da, domniță Lila? râse vocea la urechea ei. Dorești ceva?

— Tot voi ieși din încăpere!

— Nu te ține nimeni cu forța. Du-te, fata mea!

Cele două uși masive se deschiseră fără să le atingă. Își duse mâna la gură, ca să nu dea drumul țipătului. Înaintea ochilor ei, puii, cei trei pui, treziți și eliberați, se înfruptau din carnea și sângele cavalerului Petru. Cu cât sfâșiau și sfârtecau și sugeau, creșteau văzând cu ochii, până ce deveniră adulți. Li se măreau trupurile, ghearele, boturile cu dinții ascuțiți. Cioturile negre de pe spinările lor prindeau contur, solzii se așezau și se schimbau în aripi. Sunetele guturale erau înspăimântătoare și se rostogoleau prin vastitatea castelului gol și rece.

Lila se prăbuși, plângând. Șarpele galben se târî pe dale, ascunzându-se într-o firidă. Tânăra domniță mângâie rămășițele cavalerului, umplându-se de sânge, strângând la piept fâșii de carne ruptă. Puii, de-acum adulți, zburătăciră prin înălțimile castelului, apoi sparseră ferestrele și scăpară, fâlfâind, spre cerul îndepărtat.

— Domniță Lila!

Fata își ridică privirea înlăcrimată spre Vlad.

— De ce, domnule Vlad? De ce?

— Domniță Lila. Am nevoie de dragonii dumitale. Nu știi politică, dar îți spun eu. Sigismund îmi va conferi Ordinul Draconilor dacă-i dau în dar trei dragoni. Dragoni pur-sânge, românești, crescuți pe plaiurile noastre! De acum voi fi voievodul Țării Românești. Nu uita, domniță Lila. Fiul meu, Vlad și el, va fi amintit de istorie. Datorită dumitale.

Făcu un gest, ca și cum ar fi aruncat o suliță nevăzută. Mătușa Mara, în formă de negură, scoase un suspin și, încetul cu încetul, se destrămă. Pajul scoase șarpele galben din gaura în care se ascunsese. Îi prinse capul și îi dădu să muște o pânză curată. Apoi îl aruncă și întinse pânza lui Vlad.

— Domniță Lila. Acesta este elixirul spiritual din veninul șarpelui crescut de dumneata. Îți mulțumesc, domniță, pentru ajutor și sacrificiu. Acum ești liberă să pleci unde dorești.

Vlad se-ntoarse și ieși, urmat de paj.

Lila rămase plângând, între ce mai rămăsese din cavalerul Petru și șarpele ei galben.

— Mă voi răzbuna! spuse cu voce tare, ștergându-și lacrimile cu degetele-i însângerate. Fiului tău, Vlad, să-i fie tăiat capul de dușmanul său de moarte și să-i fie înfipt într-un țăruș. Corbi să-i scoată ochii și toți dragonii din aceste meleaguri să moară, să nu mai fie nicicând vreunul.

— Domniță, strigă Vlad, auzindu-i urletele. Nimic din toate acestea nu se va întâmpla.

Vlad coborî treptele castelului, încălecă și se făcu nevăzut în depărtări, însoțit de cei trei dragoni în zbor. Poarta cetății se închise, iar Lila rămase în nemișcare. Îi secaseră lacrimile. Trase trupul șarpelui aproape de ea și se înveli cu el până ce deveniră unul. Cu mișcări lente, găsi pe unde să se strecoare afară și se târî până la pădure.

Mult timp, localnicilor le fu teamă să intre în acel codru. Dispăreau multe animale duse la păscut, oi, vaci, capre, măgăruși, dar și oameni care intrau să taie lemne, să cosească iarbă sau să culeagă fructe și ciuperci. Se întâmpla că, odată intrați, foșnetul copacilor cu trunchiuri strâmbe să le aducă în fața ochilor cele mai rele temeri și cele mai mari spaime.

După mai mult de cinci secole, scăpară de blestemul aruncat de domnița Lila. Începură modernizările regiunii, construirea de șosele și noi așezări. Plânsetul lugubru, plin de durere și dor, încetă să se mai audă. Cu toate că, uneori, pe cerul senin, plutea un fel de nor mai întunecat ce aducea a pasăre ciudată, cu aripile mari desfăcute, care se lăsa purtat de curenții de aer, de parcă ar fi plutit pe-o apă liniștită. Până să apuci să vii cu un binoclu, ca să-l vezi mai bine, imaginea dispărea…


* Cohalm, dealul pe care se află ruinele cetății Rupea, județul Brașov; Rupea, numită și Cohalm sau Holuma (Räppes în săsește, Reps, Rupes, Kuhalme în germană, Kőhalom în maghiară), traducerea denumirii ar fi grămadă/morman de pietre), este un oraș în județul Brașov, Transilvania; Rupea a fost așezământ dacic (Rumidava) și, mai târziu, pe timpul ocupației romane, denumirea i-a fost schimbată în Rupes (stâncă sau piatră – în limba latină); Cetatea Rupea, ridicatǎ pe Dealul Cohalmului, dominând de sus orașul, a fost construitǎ și extinsǎ în secolele al XIV-lea și al XVII-lea, ca refugiu pentru satele din împrejurimi.


© Anamaria Borlan, 2018

© colectiasf.ro, 2018

Povestirile, articolele, eseurile și celelalte materiale publicistice de pe acest site sunt protejate de Legea Dreptului de Autor. Ele nu pot fi copiate și distribuite, pentru uz personal sau public, pe site-uri, bloguri ori pagini personale, fără acordul scris al deținătorilor de copyright!


Cărțile semnate de Anamaria Borlan pot fi cumpărate de aici cu o reducere de 25%!

Aripile Albastre 1 – Dragon

http://pavcon.ro/product_info.php?cPath=1_27&products_id=134

Aripile Albastre 2 – Karma

http://pavcon.ro/product_info.php?cPath=1_27&products_id=146

Aripile Albastre 1 – Tulburare

http://pavcon.ro/product_info.php?cPath=1_27&products_id=157

Aripile Albastre 1 – Pași în aer

http://pavcon.ro/product_info.php?cPath=1_27&products_id=188

Aripile Albastre 1 – Zile

http://pavcon.ro/product_info.php?cPath=1_27&products_id=189


Fă-ți cont pe site-ul PAVCON și primești CADOU de bun-venit un audiobook în valoare de 27 de lei!

http://pavcon.ro/create_account.php

Un comentariu la „Să plutești pe-o apă liniștită

  1. In general fantasy-ul si medievalul nu intra in raza mea de interes. Cu povestirea asta insa am patit ce am patit si cu Game of Thrones: cand un text e bine scris, respectiv cand filmul e bun, nu mai conteaza genul, iti place si gata! Felicitari

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.