Publicat pe

Singularitate

de Borislav Velimirovici

Căpitanul Arthur May’r își îngădui o clipă de răgaz în semiîntunericul Punții de Comandă a navei 4πR3/3*. Scruta, prin hublou, măruntaiele tenebroase ale genunii care se pregătea să-i înghită. „E ceva deprimant, malefic în acel hău”, gândi el.

Era istovit, nu închisese un ochi de două zile și abia dacă reușise să bea câteva guri de apă. Se aflau în drum spre Porumbelul Alb**, într-o misiune de aprovizionare și înlocuire a personalului, când tentaculele invizibile ale unui câmp gravitațional, apărut de nicăieri, se încolăciseră în jurul lor, atrăgându-i cu o forță căreia nu i se puteau opune. O picătură de sudoare i se strecură dinspre tâmpla dreaptă, sclipi pentru o fracțiune de secundă în dansul multicolor al lămpilor de pe consolele punții și se prelinse pe obraz ascunzându-se printre riduri.

(*Navă de formă sferică, de origine necunoscută, descoperită, în zorii erei spațiale, plutind în derivă prin galaxie)

(**avanpost științific aflat la periferia Federației Planetelor Umane, în apropierea centrului galactic)

Trecuse și altădată, poate de prea multe ori, prin situații limită, dar acum era altfel, avea acel sentiment de déjà-vu, ca și cum ar revedea un holo-film pentru a mia oară, cunoscându-i dinainte toate replicile, toate scenele, dar neputând interveni în niciun fel în derularea scenariului care se îndrepta vertiginos spre Marele Final. Se gândi la morțile pline de glorie ale eroilor antichității, la morțile stupide ale geniilor umanității, învinse de banale infecții sau virusuri, se gândi și la morțile miliardelor de oameni care au trăit înaintea dezvoltării tratamentelor de longevitate. Erau vremuri când moartea era parte a vieții, când neamul omenesc trăia învăluit într-o efemeritate ademenitoare prin puterea ei salvatoare. Cultura și filosofia umanității se învârteau în jurul acestui concept. Însă acele vremuri au apus, cele mai noi progrese ale medicinii apropiaseră omenirea la doar un pas de eternitate.

În pofida remarcabilelor realizări în direcția împlinirii visului ancestral al nemuririi, au fost câțiva care nu s-au arătat pregătiți să renunțe la mortalitate. Printre cei care nu doreau să treacă în rândul eternilor se distingeau două mari curente. Unii refuzau tratamentul din considerente morale, religioase, ceilalți, de frica efectelor secundare, încă suficient cunoscute. Oricum, acum, când aproape că nu mai existau boli incurabile, iar decesul era doar o opțiune sau un accident, moartea fiecărui individ dobândise proporții epice.

Licăritul unui beculeț anunță încheierea pauzei. Arthur May’r își șterse fruntea asudată cu mâneca tunicii și se îndreptă în direcția Consiliului.

Ajunse în fața ușii, aceasta glisă lin, deschizând drumul spre o încăpere slab iluminată, al cărei perimetru se pierdea în obscuritate. Rămase locului uitându-se la cei prezenți. Erau câteva zeci. Trase aer în piept și intră. În sală domnea o liniște mormântală; toți își puneau speranțele în căpitan. Arthur se așeză la masă între Rod A.* Kanwar, inginerul-șef, și dr. Dev Pelevin, coordonatoarea echipei de cercetători.

(*Android, produs de Corporația Kanwar, înzestrat cu simulator sentimental și recunoscut ca fiinţă raţională; beneficiar al tuturor reglementărilor Cartei Drepturilor Entităților Inteligente a Federației Planetelor Umane)

– Noutăți?

– Propulsoarele pot colapsa în orice moment, zise, cu un calm necaracteristic, Rod. Le ținem de prea mult timp la 100% din capacitate. Sincer, pe Bătrânică* o cam lasă balamalele.

(*Bătrânica sau Bătrâna Doamnă, poreclă dată de echipaj navei 4πR3/3)

– În ultimele zile am tot răsfoit rapoartele stațiilor științifice, spuse dr. Pelevin. Nu ne putem încrede în totalitate în ele, dar înregistrările arată o concentrație anormală de gravitoni în jurul nostru.

– Asta înseamnă…? se arătă nedumerit Arthur.

– Încă nu știu. Investigăm mai multe piste. Deocamdată, probabilitățile cu care lucrăm se împotmolesc în modele pur teoretice. Oricum, dacă ar fi să-mi dau cu presupusul, suntem în cădere liberă.

– Bine, bine! În cădere, dar… o detonație înfiorătoare îl întrerupse pe Kanwar în mijlocul frazei.

Imediat, încă una alături. Următoarea sfârtecă aerul smulgând ușile de la intrarea în Sala Consiliului. Suflul exploziei îi trânti pe toți la podea. Alertele răcniră. Nava se scutura violent, iar structura de rezistență pârâia din toate încheieturile. Preț de o clipă, timpul încremeni așteptând deznodământul, apoi succesiunea cadrelor prinse o viteză amețitoare; hublourile cedară, iar Bătrâna Doamnă începu să se dezintegreze. Vidul cosmic supse câțiva membri ai echipajului prin fisurile din carenă, înainte ca MAP-ul* să acopere crăpăturile coborând panourile de siguranță. Totul se liniști.

(*Mecanism Automat de Protecție)

* * *

Liama deschise cu greu pleoapele. Zăcea pe masa de operații a Compartimentului Medical. Se sprijini în cot. Capul îi vuia, iar gura îi era uscată. De undeva din exterior străbăteau urlete de panică. „Trebuie să ajut” a fost primul lucrul care-i trecu prin minte. Instinctual, se ridică și porni către bolnavul culcat pe o lev-targă la câțiva pași de ea. Îi căută pulsul. Era mort.

Vocea metalică a alarmei acoperi vacarmul:

– Depresurizare iminentă! Evacuați puntea!… Depresurizare iminentă! Evacuați puntea!… anunțul reverba într-o cadență lugubră.

Transpirația îi curgea șiroaie, era buimăcită și fără vlagă. Încerca să inspire adânc, însă nu reușea. Tuși. Realiza că amețeala era determinată de lipsa oxigenului. Se întoarse la pacientul mort, îi smulse masca de pe față și trase cu putere aer în piept. Indicatorul tubului de oxigen scoase un piuit scurt, schimbându-și culoarea din verde în roșu. Lepădă masca și ieși în goană din sala de operații, prin salonul de reanimare, pe hol. Avu senzația că trăiește un coșmar; peste tot, în jur, corpuri ciopârțite își întindeau cioturile înspre ea, implorând ajutor. Îi țiuiau urechile de icnetele lor. Voia să se oprească, să renunțe, dar se împleticea în continuare pe coridoarele labirintice care împânzeau Blocul Sanitar de pe Puntea Trei a navei. Sleită, la capătul puterilor, zări conturul încețoșat al ușilor liftului. Va scăpa! – această speranță declanșă un nou val de adrenalină, inima izbucni, venele pulsară, mușchii se încordară într-o ultimă zvâcnire, suficientă pentru a o duce până la cabina salvatoare.

Ascensorul opri la destinație. Ușa se deschise, iar Liama fu izbită de un fum înecăcios și miros de ars. Pipăi, timid, cu vârful piciorului pardoseala, ca și cum ar verifica soliditatea acesteia. Coridorul din fața ei era pustiu, iar lămpile, smulse din tavan, atârnau scânteind stacojiu. Păși prudent printre grinzile năruite de-a latul culoarului. Dăduse de o bifurcație: stânga – Puntea de Comandă, dreapta – Sala Consiliului. O apucă în dreapta. Știa că, anterior alertei, Consiliul se întrunise pentru o ședință importantă. Presupuse că va găsi pe cineva care să-i spună ce se întâmplă.

Câțiva stâlpi de susținere căzuți îngrădeau accesul în sală.

– E cineva acolo!? strigă. Răspunsul nu veni.

Cu mare dificultate degajă intrarea și se strecură înăuntru. Oboseala își spuse cuvântul, avea nevoie de odihnă. Se întinse pe podea de-a lungul peretului din stânga ușii. Ochii o usturau supărător, așa că îi închise.

O trezi un foșnet, nu-și putu da seama cât dormise, și pentru câteva clipe nu știa unde se afla. Pentru a-și semnaliza prezența, atinse displayul brățării de la încheietura mâinii drepte. Podoaba căpătă o strălucire gălbuie.

Se auzi un scâncet. Liama se ridică anevoios în capul oaselor și o luă în direcția zgomotului. Se împiedică de trunchiul cuiva, se poticni de un fișet, dar, în cele din urmă, ajunse la persoana rănită.

– Ești bine?

– Sunt… în regulă! îngăimă Arthur May’r. Ajută-mă să…

Fata petrecu brațul drept al căpitanului pe după gâtul său, îl cuprinse de mijloc și-l așeză pe un scaun din preajmă. Îi făcu o examinare rapidă – o tăietură pe frunte, probabil câteva coaste rupte îi perforaseră un plămân, mâna stângă cu fractură deschisă și ambele picioare zdrobite.

– Cred… că vom amâna jocul de fotbal… zise Arthur încruntându-se la membrele sale inferioare. Încearcă să… te conectezi… la pupitrul… din… spatele meu… și… repune… în funcțiune… generatorul auxiliar.

Liama se conformă solicitării. Se auzi un huruit. Iluminatoarele pâlpâiră de câteva ori stroboscopic, dezvăluind o scenă terifiantă, apoi se stinseră. Rămase aprinsă doar lampa alarmei scăldând încăperea într-un sângeriu diafan. Un giulgiu de aburi și lumină difuză învăluia haosul amalgamat din bucăți de mobilă, aparatură și cadavre mutilate. Decorul părea o viziune suprarealistă a Apocalipsei.

– Oricum, decât deloc… bolborosi căpitanul. Ești… asistenta medicală… hmmm… Liama, nu?

Ea nu răspunse. O mișcare din spatele mesei răsturnate în colțul opus al încăperii le atrase atenția. Liama se repezi și dădu la o parte piesa de mobilier.

– E în regulă, mă descurc! bălmăji o femeie.

– Bine ai revenit… printre cei vii, Dev! o întâmpină Arthur.

– Sunt și eu pe aici… pe… pe undeva! răsună vocea răgușită a unui bărbat de sub un morman de fiare contorsionate.

– Rod, tu ești? Ești teafăr? întrebă Dev.

– Tocmai ne-am aruncat cu scăfârlia înainte prin gaura cheii din poarta iadului, chiar ai nevoie de lămuriri suplimentare, Dev?

– E bine! concluzionă căpitanul.

* * *

Patru siluete, comod tolănite în șezlongurile de pe promenada navei 4πR3/3, își lărgiseră pupilele către locul unde ar fi trebuit să zărească sclipirile jucăușe ale stelelor. Numai că acolo, în afara unei bezne de nepătruns, nu era nimic.

– Cum naiba ne-am pomenit aici?

– Printr-o fisură. Pesemne ne-am prăbușit printr-o ruptură a urzelii continuumului spațiu-timp. Aș spune că tocmai am picat din univers.

– Cum!?… și acum unde suntem?

– În extravers.

* * *

Se simțea singur. Obiectele, ființele, toate din jur erau reflexii ale eului său, doleanțele sale. Se săturase de sine însuși, de această perfecțiune care nu i se opunea în niciun fel, nu-i oferea provocări și îl ținea captiv într-o colivie de aur fără a-l lăsa să trăiască cu adevărat. Descoperise o satisfacție diabolică în a zdrobi cu cruzime tot ceea ce crea, însă curând jocul îl scârbi. Voia să găsească o modalitate de a scăpa din acest loc sinistru. Dar cum? Îndată ce-și punea dorința, ea se îndeplinea, doar că evada iar și iar în propriul său univers. Îi trebuia ceva care să nu se fi născut din chintesența sa, ceva dinaintea lui, din afara lui. Ceva asupra căruia să nu aibă control, oricât de mic ar fi, o firimitură, un grăunte de nisip, un fir de praf ce nu-i aparținea și nu i se supunea.

* * *

– Gata! Am preluat frâiele creierului sclerozat al Bătrânicii, zise triumfător Rod, rămânând în continuare aplecat peste consolele Punții de Comandă.

– Perfect! remarcă căpitanul May’r. Rulează protocoalele de diagnostic, să vedem cum stăm.

Inginerul-șef își plimba sprinten degetele pe tastaturile pupitrelor, scoțând câte o înjurătură printre dinți la fiecare câteva minute. Din când în când se oprea, închidea ochii de parcă ar efectua mental niște ecuații matematice complexe, apoi relua activitatea.

Arthur, afundat confortabil în fotoliu, rămase cu privirea pironită undeva departe în spatele imensului monitor din fața sa. Pe ecran curgeau rapoarte și prezentări schematice ale dezastrului. Nava era într-o stare critică, naufragiată printre stâncile ascuțite din fiordurile neantului. „O zonă neexplorată cu particularități unice, un adevărat tezaur științific”, conchise Dev. O fi, numai că el avea impresia că sunt întemnițați în cufărul comorii. Nu voia să taie elanul nimănui, cu atât mai puțin al lui Dev, așa că o lăsă să se bucure de nestematele ei. Oricum, admițând că ar porni motoarele, tot nu știa încotro să o apuce. În fond, de ce ar fi altundeva mai bine decât în locul în care se aflau. Un potop de obscenități îl trezi din meditație.

– ‘mnezeii mă-tii! Cățea blestemată! urla Rod ca un descreierat, lovind cu pumnii și picioarele consola la care lucra.

– Ce te-a apucat?

– Mă spetesc să opresc toate sistemele de susținere a vieții cu excepția celor de la noi, ca să economisim resurse, iar Hoașca mă blocheză de fiecare dată la Puntea Trei. E încăpățânată ca un catâr.

– Hm! Acolo-s spațiile de depozitare, laboratoarele și Blocul Sanitar, făcu căpitanul o trecere în revistă, secțiunea aceea a fost depresurizată. În afara noastră n-a mai supraviețuit nimeni.

– Luminițele acestea suntem noi, iar celelalte două – Li și Dev în Sala Consiliului, indică Rod pe holograma Bătrânei Doamne, care plutea la doi metri deasupra podelei.

– Bun, și…? i-o reteză Arthur.

Rod apăsă câteva butoane, roti proiecția în jurul axei, desfăcând-o pe bucățele.

– Cine dracu’ e ăsta? bombăni arătând un punct pâlpâitor din hologramă.

* * *

 „Dacă aș crea o plesnitură, cât de mică, prin care să las o picătură de undeva de afară să se strecoare aici, aș reuși să evadez. Tot ceea ce am de făcut este să perforez carapacea acestei lumi și voi fi liber. Voi inspira substanță, voi exista într-un cosmos nou, incontrolabil și imprevizibil. Aș trăi cu adevărat, iar la un moment dat aș… muri. Da! Moartea – dezideratul pe care nu-l poate îndeplini acest univers. Suntem unul și același, creație și creator contopiți în singularitate, iar odată cu mine va sfârși și el. Moartea – crăpătura din găoace prin care voi renaște. Îmi doresc să mor, din adâncul ființei mele, din tot ceea ce am fost, ce sunt și ce voi fi! Vreau să moooooooor!”

* * *

Trei persoane, îmbrăcate în combinezoane bleumarin, având inscripționate pe spate inițialele FPU, încadrate de un cerc argintiu, și purtând căști cu vizoare fumurii, traversară hangarul de andocare a navetelor, oprindu-se în fața ascensorului. Una dintre ele își trecu mâna prin fasciculul de lumină apărut în tocul ușii, iar aceasta se deschise. Platforma îi coborî într-un coridor lung al cărui capăt se pierdea învăluit în negură. Își aprinseră lanternele și înaintară în tăcere. Cotrobăiau prin sălile ce se deschideau în stânga și dreapta holului.

– Veniți după mine, aici trebuie să fie! hârâi o voce masculină prin rețeaua de comunicare.

Camera rece și slab iluminată avea pereții scorojiți de o nuanță deschisă, care aducea cu o pâclă densă, lăptoasă, de nepătruns. În mijlocul încăperii, fără să atingă podeaua sau tavanul, plutea o sferă străvezie cu diametrul de doi metri. În interiorul ei levita corpul gol și inert al unui umanoid. Ușoarele mișcări ritmice ale toracelui constituiau unica dovadă că este viu.

Individul, un tip înalt cu mușchii bine conturați, avea o față lungă cu linii ferme. Buzele cărnoase lăsau să se întrevadă o dantură perfectă, iar pomeții proeminenți flancau un nas delicat. Părul scurt, negru-albăstrui, îi contrasta pielea albă, în timp ce o pereche de sprâncene ușor arcuite străjuiau doi ochi de culoarea tăciunelui. Înfățișarea exterioară însă nu trăda sexul, asta dacă specia respectivă era astfel împărțită. De fapt, din majoritatea punctelor de vedere, se asemăna unui om, singura diferență fiind lipsa organelor genitale.

– Cine e?

– Habar n-am.

– Să-l ducem de aici!

* * *

Au trecut trei luni de la descoperirea pasagerului clandestin. Însă enigma din jurul acestuia nu fusese elucidată. Necunoscându-i originea, toți cei patru membri ai echipajului se refereau la oaspetele lor folosind pronumele personal El, care cu timpul se transformase în nume propriu. Cu toate acestea, niciunul dintre ei n-ar fi putut oferi un argument plauzibil care să susțină decizia lor de a-l considera pe misteriosul vizitator o persoană de sex masculin.

Din prima zi, de când îl mutaseră în cabinetul medical improvizat pe Puntea Unu a navei, Liama îşi petrecea cea mai mare parte a timpului monitorizându-i starea de sănătate. Într-una din nopțile în care veghea la căpătâiul pacientului, asistentei îi trecu prin minte un gând ciudat: „E atât de frumos. M-aș putea îndrăgosti de el, doar că…” o înspăimântase direcția în care deviase imaginația sa. Se ridică din fotoliu și o luă spre patul aflat pe latura opusă a încăperii. În semiîntuneric observă o siluetă micuță așezată pe pernă. Părea un copilaș, dar… era Bruno, ursulețul ei din copilărie.

Îl rătăcise cu mulți ani în urmă și încă își amintea cât de mult suferise după el. Făcuse legământ că, în cazul în care nu-l va găsi, nu-și va mai lua niciodată altul. Se ținuse de cuvânt. Bruno nu era o simplă jucărie de pluș, era cel mai bun prieten al ei. Ursulețul i-a fost dăruit de mama sa, o efemeră* convinsă, grav bolnavă, cu puțin înainte de a muri. De atunci îl purta peste tot, erau nedespărțiți. Până când, într-o dimineață, nu-l mai găsise lângă ea în pat. Pur și simplu dispăruse.

(*persoană care refuza terapiile geriatrice; adept al curentului ideologic care susține natura trecătoare a omului ca individ, considerând eternitatea o renunțare la umanitate)

Dar de ce, cum și de unde a apărut Bruno în cabina ei? Pe moment, nu conta. Îl strânse la piept cu putere. Imperceptibil, un gând perfid i se insinuă în minte – era într-adevăr ursulețul ei? Verifică dosul gulerului cămășii cu care era îmbrăcat plușul. Înmărmuri. Broderia „Te iubesc, Liama!” făcută de mama ei, cu fir roșu, era acolo. Nu încăpea nicio îndoială – Bruno s-a întors! O podidiră lacrimile. Se cuibări în pat, îmbrățișându-și amicul pufos, și adormi zâmbind.

* * *

Aerul rece al dimineții de primăvară timpurie îi pișca obrajii. N-o deranja, ba dimpotrivă, chiar îi făcea plăcere. Liama plecase devreme pe cărarea bătătorită spre luminișul pitit în pădurea de lângă orașul natal. Vizita des acel colț de rai, mai ales când voia să-și reîncarce bateriile. Poteca sinuoasă, străjuită de câțiva copaci înfloriți, parcă desprinși dintr-un tablou impresionist, îi fremăta atât de familiar sub bocanci, încât nu s-ar fi putut abate de la drum nici legată la ochi.

Acum se afla la marginea poieniței. O admira. Primăvara a fost dintotdeauna anotimpul său preferat, însă aceasta era una specială, adunase în ea farmecul tuturor celorlalte pe care le trăise. O stare de bine o străfulgeră până în măduva oaselor.

Atentă să nu strivească vreo floare sau vreo gânganie, se apropie de un petic de iarbă presărat cu petale viu colorate. Nu le recunoaștea. Deși la AMS* tocise volume întregi de biologie, studiul plantelor nu se număra printre disciplinele sale favorite. Îngenunche și le atinse cu dosul palmei. Subit, o năpădi o frenezie viscerală. Își dori cu disperare să se împreuneze cu această descătușare a naturii, să simtă pulsul renașterii cum trece prin ea. Se descălță și păși cu grijă pe covorașul multicolor. Tălpile i se-nfundară în iarba fragedă, iar umezeala călduță a pământului îi furnica degetele.

(*Academia Medicală Stelară)

Să fii o părticică, un fir de nisip, din acest spectacol divin era un sentiment unic, înălțător. Își desfăcu mâinile pentru a cuprinde într-o îmbrățișare toată această lume. Închise pleoapele și ascultă. Insectele zumzăiau, frunzele șușoteau, iar trilul păsărilor gâdila albastrul pal al cerului ce se întindea protector deasupra lor. O reprezentație desăvârșită a unei forțe creatoare de neîmblânzit.

Inima îi bubuia în piept în ritmuri tantrice, apropiind-o, cu fiecare bătaie, de orgasm. Brusc, întreaga lume fusese cuprinsă de o explozie extatică. Plăcerea se revărsă în torente, inundându-i fiecare moleculă a corpului. Avu impresia că preluase controlul nu doar asupra sa, ci a universului însuși. Era o zeiță în mijlocul creației sale.

* * *

Arthur, Dev, Liama și Rod se strânseră în Sala Consiliului de pe 4πR3/3. Situația nu se schimbase deloc în ultimele săptămâni, fapt care inducea o apatie acută printre membrii grupului. Eforturile de a înțelege ce s-a întâmplat se soldaseră cu eșecuri.

– Mă străduiesc să o îmbrâncesc pe Bătrânică pe scări, dar nu se lasă urnită, zise Rod. Așa că am decis să dau o tură pe afară!

– Am mai discutat despre asta, interveni Dev, cât timp nu știm ce se află acolo, n-ar fi înțelept să ne provocăm soarta.

– E responsabilitatea mea să o resuscitez, se ofuscă inginerul-șef. M-am săturat să aștept sfârșitul în sicriul ăsta.

– Ai dreptate, Rod. Trebuie să găsim o soluție, chiar dacă asta înseamnă să riscăm. Eu sunt căpitanul, prin urmare eu îmi voi asuma această misiune.

– Dacă tot trebuie, cred că cel mai indicat este să-l lăsăm pe Rod, el e… interveni Dev.

– El e… ce? sări ca ars inginerul-şef. El e robot, nu? Așa că putem să-l sacrificăm. Ce e cu discriminarea asta? Sunt o inteligență artificială căreia i se aplică toate prevederile Cartei. Ai uitat? Mai mult, sunt mai uman decât vei fi tu vreodată, leş umblător ce eşti. Mi-am acceptat umanitatea cu toate neajunsurile ei. Corpul meu funcționează după aceleași principii, am nevoie de apă, aer, hrană pentru a-l întreține. Nu mă puteți trata ca pe un aparat de bucătărie!

– Iar ai probleme cu simulatorul emoţional, omule de tinichea?

– Gata! Încetați amândoi, se răsti Arthur. Hotărârea a fost luată. Consider subiectul închis.

Pentru câteva momente, nimeni nu mai spuse nimic.

– La tine sunt noutăți? căpitanul se adresă cercetătoarei, încercând să schimbe subiectul pentru a mai domoli spiritele.

– Din păcate, nu. Legile fizicii, așa cum le cunoaștem, refuză să se aplice în locul în care ne aflăm. N-am detectat radiații, elemente chimice sau particule elementare în jurul nostru. Senzorii navei par scoși din uz, iar încercările de recalibrare n-au dat roade.

– Mă voi uita și la ei, poate reușesc să-i repar. Cum se simte oaspetele nostru? întrebă căpitanul cu o ușoară nuanță de sarcasm.

– E viu, cred, răspunse Liama. Sănătatea noastră mintală este cea care mă preocupă. Creierul uman nu poate rezista fără consecințe la un astfel de stres prea mult timp.

– Ce vrei să spui? Înnebunim!? Vezi-ți de treabă, puștoaico. Micile tulburări sunt normale în situația de față. Adică, nu e nimic ieșit din comun, nu? încheie Rod cerând, din priviri, acordul celor din jur.

– Adevărul e că de ceva vreme sufăr de migrene îngrozitoare, se jeli Dev. Uneori capul îmi vuiește ca și cum cineva mi-ar penetra cu forța mim-cristalul*, iar când deschid calea, mă copleșește o singurătate sfâșietoare.

(*simbiot al creierului uman care amplifică activitatea neuronală, utilizat, printre altele, în comunicarea telepatică)

– Problema apare când coșmarurile încep să se materializeze, adăugă asistenta medicală. Azi-noapte m-am visat alergând pe un câmp de flori, iar dimineața la duș corpul îmi era plin de petale.

– Eu m-am trezit cu ăsta pe deget – Dev ridică mâna stângă arătându-și inelul. L-am primit de la Dima când m-a cerut… de soție… ochii i se umeziră – lucrurile n-au mers bine între noi. Am făcut tot ce-am putut, dar el… el n-a înțeles… n-a fost vina mea! Își drese glasul și continuă: Am aruncat inelul. Ar fi trebuit să fie undeva pe fundul mării.

– Mi-e teamă că dacă această situație nu va înceta, zise Liama, o vom lua razna, iar faptul de a nu deosebi iluzia de realitate ne-ar putea fi fatal.

– Și florile din vis unde sunt? sări iritat Rod.

* * *

După întâlnire se retraseră în cabinele amenajate pe Puntea Unu a Bătrânei Doamne.

Înlăcrimată, dr. Pelevin își aminti cât de mult regreta că n-a putut să-și stăpânească furia atunci când azvârlise bijuteria în valurile înspumate ale mării.

Era studentă în primul an la UNKONA – Universitatea de Științe Cosmice – când l-a cunoscut pe Dimitrii. A fost dragoste la prima vedere.

Pe la mijlocul ultimului an de facultate, Dev rămase însărcinată, iar Dima își vânduse ceasul moștenit de la străbunicul său și îi cumpărase un inel cu diamant. O invitase la o cină romantică și o ceru în căsătorie. Fericirea tânărului cuplu atinse paroxismul. Viitorul le zâmbea promițător. Nimic nu prevestea urgia care avea să se năpustească cu ferocitate.

În a treia lună a sarcinii, Dev ajunse la spital cu dureri abdominale cumplite. Starea ei avea să se agraveze cu repeziciune, iar la trei zile de la internare, muri. La solicitarea tatălui fetei, medicii au recurs la implantarea mim-cristalului, readucând-o la viață. O practică medicală controversată, pe de o parte din cauza problemelor de etică pe care le ridica readucerea la viață a unui cadavru, pe de altă parte, din cauza inexistenței unor dovezi certe cu privire la reînvierea conștiinței, nu doar a corpului decedatului.

În urma intervenției, relația cu logodnicul ei se tensionase puternic, iar, în cele din urmă, Dimitrii hotărî să se despartă. Ea nu se resemnase, îl iubea și nădăjduia că se va ivi o ocazie de a rescrie finalul poveștii lor de dragoste.

La absolvire, Dev primi oferta de a-și continua cariera pe Porumbelul Alb ca asistentă a tatălui ei în experimentele pe care le conducea acesta cu privire la singularitatea primordială. Acceptă propunerea în speranța că Dima îi va cere să rămână; însă reacția lui se lăsase așteptată.

* * *

Dr. Pelevin puse inelul pe măsuța din fața ei. Un lucru o intriga. Cum se putea, după atâția ani petrecuți pe fundul mării, să nu aibă nicio scrijelitură. Își scoase din trusă analizatorul de particule și-l apropie de bijuterie. Surprinzător, unealta nu reacționase. Verifică setările și repetă procedura. Rezultatul rămase neschimbat.

Se întinse după lingurița din cana cu ceai și o puse sub fasciculul analizatorului. Acesta piui scurt afișând, pe displayul din dotare, concentrația fiecărui element chimic din structura materiei examinate. Palmele i se umeziră, iar genunchii cedaseră sub greutatea trupului. Se prăvăli în scaun.

Luase din nou odorul și-l puse sub dispozitiv. Nimic! Se lăsă pe spate sprijinindu-și capul în tetieră. Ceva îi scăpa – nu știa ce. Îi veni o idee. Își accesă mim-cristalul și îi transmise telepatic Liamei să vină cu câteva flori din visul ei.

* * *

Așezaseră, cu grijă, petalele într-un recipient de plasma-sticlă. Șefa cercetătorilor de pe 4πR3/3 se apucă de treabă apăsând cu sârg tastele consolelor. Munca o acaparase, izolând-o în totalitate de mediul înconjurător. Se agita, ca o albină oraniană, printre multiplele instalații din laborator – introducea date în calculator, studia probe sub microscop, pregătea noi eșantioane pentru a fi supuse testelor.

După ore în șir de trudă, nu progresase deloc. Substanțele analizate se îndârjeau să nu interacționeze cu tehnologia de la bord.

* * *

Arthur făcea ultimele verificări la costumul pentru activități extravehiculare.

– Rod, mă recepționezi?

– Da! Totul este în parametri.

Căpitanul duse două degete spre vizorul căștii în dreptul frunții în semn de salut, apoi intră în ecluză închizând ușa dintre el și navă. Anulă gravitația artificială și deschise sasul spre exterior. O defecțiune a mecanismul în formă de iris al porții opri deschiderea la jumătatea cursei. În afara vehiculului cosmic domnea un întuneric dens, vâscos, care-l neliniștea. Inspiră adânc, își mușcă buza de jos și se împinse cu grijă din picioare.

– Am plecat!

– Succes!

Pluti spre poarta deschisă în fața sa precum fălcile înfometate ale unei dihănii din împărăția lui Hades. Când ajunse în dreptul irisului, acesta se închise brusc, decapitându-l. Sângele țâșni din gâtul căpitanului, împrăștiind prin încăpere sfere sângerii. Corpul fără cap se zbătu convulsiv un timp, apoi rămase în suspensie într-o poziție grotescă în apropierea sasului închis al ecluzei.

* * *

De trei zile, Liama vomita încontinuu. Când o slăbeau spasmele stomacale, repeta neîncetat cuvântul „imposibil”. Și într-adevăr, din punct de vedere medical, era imposibil să fie în a cincisprezecea săptămână de sarcină. Era virgină.

O exaltare stranie îi cuprinse pe colegii săi. Deși conștientizau că 4πR3/3 nu reprezenta locul ideal pentru creșterea unui copil, erau convinși, într-un acces de egoism propriu seminției umane, că acesta le va colora viața în nuanțe optimiste.

Rod A. Kanwar, fiind singurul bărbat de pe navă, după moartea bizară a lui Arthur, căuta să se facă util. La rugămintea Liamei, vizitase Compartimentul Medical de pe Puntea Trei și aduse aparatura necesară în monitorizarea sarcinii. Mai mult, fără să-i ceară cineva, meșteri un pătuț și un cărucior.

Dr. Pelevin își asumase rolul surorii mai mari. Se pricepea de minune la ridicarea moralului gravidei, cel puțin așa considera ea. Oricum, trecuse printr-o experiență asemănătoare, chiar dacă nu o dusese până la capăt. Părea în culmea fericirii, ca și cum ea ar fi cea care se pregătea să nască, iar entuziasmul ei dobândea uneori accente agasante.

– Ce crezi, este băiat sau fată? întrebă Dev.

– Da! fu ironică Liama. Și așa îmi este destul de greu să mă obișnuiesc cu chestia asta, adăugă inspectând imaginea holografică a interiorului pântecului său, nu mă mai freca și tu.

– Ce nume ți-ar plăcea?

– Nu m-am hotărât, spuse Liama, simțind cum i se pune un nod în gât. Dev, te rog, lasă-mă! Am niște nervi de-mi vine să mă sui pe pereți! Sunt foarte speriată!

– Și eu, dar voi fi lângă tine. Vom trece împreună prin asta.

Liama tăcu concentrându-se la investigațiile pe care și le făcea. Deși se lupta din răsputeri să-și stăpânească trăirile, chipul îi trăda angoasele.

– Mă tot întreb, cum s-a întâmplat, zise într-un final. N-am făcut nimic să…

– Lasă asta. Important este ca tu și copilul să fiți bine.

– Uau, să-mi bag… ce mama naibii avem aici? făcu impacientată Liama, răsucind holograma fetusului ca să vadă mai bine.

Un apendice pornea din regiunea sacrală a coloanei vertebrale și, încolăcindu-se în jurul corpului fătului, se termina cu o structură osoasă de forma unui trident.

– Li, dacă noi nu avem o explicație, nu înseamnă că aceasta nu există, interveni Dev, vizibil bulversată.

Apoi, încercând să atenueze efectul noii descoperiri asupra gravidei, adăugă:

– Nu cred că trebuie să te îngrijorezi. În fond, și embrionii umani au cozi. Chiar și noi avem coccisul. Evident, este o coadă mai mică, atrofiată, dar o avem. Cine știe, poate că ne tragem din aceeași specie? zise Dev, schițând un zâmbet.

– Vreau să-ți mărturisesc ceva. În ultima vreme am tot reflectat asupra unei posibilități, dar am nevoie de sprijinul vostru pentru a o face. Liama înghiți în sec, apoi zise: Intenționez să scot monstrul din burta mea.

– Ce!? Te-ai tâmpit!? se înfierbântă cercetătoarea. Cine-ți dă dreptul? Cin’ te crezi? Și, mă rog, ce-ți garantează că dacă avortezi nu te vei trezi dimineața din nou cu burta la gură? Ascultă-mă bine, fetițo, nici să nu-ți treacă prin cap așa ceva! Acesta nu este copilul tău, este al nostru, al tuturor, ai înțeles!? Ți-ai pus vreodată întrebarea dacă nu cumva ființa pe care o porți este motivul venirii noastre aici?

* * *

Cu toate că sarcina avansa neobișnuit de repede, progenitura nu manifesta anomalii în raport cu feții umani. Ultimele analize medicale confirmau apropierea sorocului. Din acest moment, nașterea putea surveni în orice moment.

Abdomenul Liamei crescuse enorm, iar mersul devenise un calvar istovitor, silind-o să-și limiteze deplasările doar la satisfacerea nevoilor fiziologice. Lâncezea, ca un vierme burduhănos, într-unul dintre cele două paturi înghesuite printre instalațiile sanitare montate de Rod în cabinetul medical. Celălalt pat îl ocupa El.

Sâcâiala lui Dev îi umplea zilele, nopțile însă erau crâncene. Suferea de insomnii, iar singurătatea o deprima. Deseori își omora plictiseala urmărind evoluția stării colegului de salon. Fiindcă nu deținea amănunte referitoare la anatomia speciei lui, se mulțumea cu supravegherea anumitor activități ale organismului acestuia.

Era o similitudine între misteriosul vizitator și obiectele din vis – nu interacționau cu echipamentele lor, realiză Liama într-una din seri. Scanările medicale fuseseră ineficiente, undele pur și simplu nu pătrundeau prin pielea lui El, iar intervențiile invazive, cum ar fi cele făcute cu bisturiul laser, se arătaseră inutile. Nu lăsau nici măcar o zgârietură superficială.

Liama întocmise grafice bazate pe puținele elemente care puteau fi monitorizate: frecvența respirațiilor, pulsul și bătăile inimii. Răsfoind diagramele, o variație minoră îi zgudui neuronii. Parcursese de multe ori rezultatele, dar n-o remarcase. Oscilația fusese atât de mică, încât putea fi trecută ușor neobservată sau inclusă în marja de eroare. Conteni asupra ei. Înregistrările ritmului cardiac al umanoidului consemnau două mici abateri de la normal. Prima coincidea cu seara în care Liama îl găsise pe ursulețul Bruno, iar a doua, cu ziua morții lui Arthur. Nu reuși să pună cap la cap evenimentele, dar o legătură între ele ar fi putut exista. Noul aspect întrezărit o obseda.

* * *

Puntea de Comandă era un loc pustiu. Doar Rod trecea periodic pe acolo pentru a face înregistrări în jurnalul de bord. Uneori rămânea mai mult. Se plimba de colo-colo rememorând aventurile prin care trecuse împreună cu colegii săi. Inevitabil, firul întâmplărilor îl aducea în prezent. Știa că, dacă ar fi fost puși în situația de a alege din nou, în pofida riscurilor, toți și-ar fi păstrat opțiunea de a se alătura misiunii. Să participi la explorarea celor mai tainice cotloane ale spațiului era o provocare căreia puțini îi rezistau, iar să faci parte din echipajul 4πR3/3 – o onoare care nu se refuza.

Se așeză în scaunul căpitanului. Terminalul navei îl recunoscu și se activă. Ceru, din reflex, să revadă ultimele înregistrări ale senzorilor înainte de a fi aruncați în această văgăună cosmică. Nădăjduia că va descoperi un detaliu care să-i fi scăpat, care să le ofere o explicație și, de ce nu, un bilet spre casă.

O nălucă îi atrase atenția. Un fișier, la fel ca multe altele, pe care însă nu-și amintea să-l fi văzut vreodată. Îl deschise. Un puhoi de cifre, într-o mișcare browniană, puse stăpânire pe monitorul din fața sa. Își conectă interfața neuro-teh la calculator și solicită o analiză exhaustivă a informațiilor. Undeva, în hăul rațiunii, zbenguindu-se să iasă la suprafață, se iscă o scânteie. Nu-i venea să creadă, efectiv nu-și dădea seama dacă era lucid sau sinapsele electronice îi joacă o festă.

– Oare Liama avusese dreptate când ne amenința cu nebunia? cugetă cu glas tare.

Subit, mintea i se limpezi. Era ca și cum ar fi bâjbâit printr-o ceață densă, iar acum cineva a aprins un far călăuzindu-i calea. Nu știa ce-l aștepta la capătul celălalt, dar cu certitudine va fi ceva important, ceva ce le va schimba destinul.

Lucra cu vervă. Degetele îi dansau frenetic pe tastaturi – simula poziționările trecătorilor extradimensionale, extrapola traiectorii și alinieri ale ferestrelor de lansare. Simțea soluția mișunând printre circumvoluțiunile binare ale creierului degenerat al Bătrânicii.

Inginerul-șef lucra zi și noapte într-un ritm infernal. De multe ori nu-și părăsea postul cu zilele. Dormea și mânca pe punte.

Într-un final, ziua cea mare sosise – dezlegase enigma. Înțelesese de ce Dev nu detecta nimic. Calculele, verificate și reinterpretate de sute, de mii de ori, duceau la una și aceeași concluzie – 4πR3/3 se afla într-una din singularitățile primordiale latente răsfirate prin extravers. În jurul lor nu se afla nimic, niciun atom de materie, nici măcar o particulă.

* * *

Liama nu intrase în travaliu. Născuse în somn. Și mai șocant era faptul că atunci când se trezise nimic nu sugera că ar fi fost însărcinată. Nou-născutul se afla în patul în care până atunci zăcuse El, iar acesta dispăruse inexplicabil.

Bebelușul, un băiețel bucălat cu părul brunet, o fixa cu ochi mari, ai căror iriși, aidoma unor cărbuni încinși, îi provocau fiori reci pe șira spinării. Îndreptându-se spre el, observă pe fruntea copilului, aproape de tâmple, două mici excrescențe osoase, iar de după umărul drept se ivea, agitându-se nervos, tridentul cozii.

Nu reuși bine să-și revină când o voce necunoscută, de un calm nefiresc, zise:

Mulțumesc!”

Tresări uitându-se în spate. Nu era nimeni.

Se speriase atât de tare, încât i se tăiase respirația. Făcea eforturi să nu leșine. Se întoarse din nou spre prunc:

Așa este. Îmi auzi gândurile” – Liama realiză că vorbele se formau din neant în capul său.

– De unde ai apărut? Cine… sau ce ești? fata dăduse frâu liber frământărilor acumulate în ultima perioadă.

„– Vin de nicăieri, și n-am un nume.”

– De ce ai venit? interogatoriul continuă pe un ton aspru, deși era limpede că bebelușul capta cugetările mamei înainte de a fi rostite, la fel de ușor precum le recepta ea pe ale lui.

„– Deoarece solitudinea devenise insuportabilă, iar unica modalitate de a scăpa de ea era să evadez din universul meu. Am reuşit, într-un final, renunţând la existenţa mea, însă am renăscut, sub o altă formă, într-o altă lume. Numaidecât, conștiința mi-a fost invadată de stări străine. Erau senzații necunoscute, dar extrem de tulburătoare. Bântuiam infinitul căznindu-mă să scot la iveală sursa lor, când am dat peste voi. Bucuria mea însă a fost de scurtă durată. Realizasem că nu putem comunica. Am căutat soluții – mi-am creat un înveliș asemănător cu al vostru și am încercat să mă strecor în el. Pesemne ceva n-a mers cum trebuia. M-am străduit să vă vorbesc dând consistență fantasmelor voastre, dar nici de această dată nu m-am făcut înțeles. Apoi, cercetându-vă amănunțit corpurile, am găsit rezolvarea. Descoperisem harul tău, harul creației – erai singura care avea capacitatea de a mă întrupa.”

Fata căscă gura, încercând să spună ceva, însă nu reuși să scoată niciun sunet. O moleșeală dulce îi cuprinse corpul. Lucrurile din jur începuseră să-și piardă consistența, sunetele deveneau tot mai vagi și nearticulate. Pleoapele i se îngreunaseră, așa că le închise. Bătăile inimii se răriseră, iar plămânii i se blocaseră. Căzu în genunchi.

„– Sunt pe moarte?”

„– Da! Nu te teme. Totul va fi bine. Ţi-ai îndeplinit menirea, iar acum e timpul să te retragi. ”

Un ultim reflex necondiționat, o reminiscență a vieții, îi deschise ochii, dezvăluind o privire goală, inexpresivă, în care nu se mai oglindea nici măcar un strop de suflet. Apoi, trupul inanimat se prăbuși, cu un zgomot sec, cu pieptul la podea.

Pe chipul nou-născutului apăru un surâs sardonic.


© Borislav Velimirovici, 2018

© colectiasf.ro, 2018

Povestirile, articolele, eseurile și celelalte materiale publicistice de pe acest site sunt protejate de Legea Dreptului de Autor. Ele nu pot fi copiate și distribuite, pentru uz personal sau public, pe site-uri, bloguri ori pagini personale, fără acordul scris al deținătorilor de copyright!


Romanul ”Colivia sufletelor”, de Boris Velimirovici, poate fi precomandat de pe site-ul Editurii Pavcon, cu o reducere de 20%, apăsând pe linkul de mai jos:

http://pavcon.ro/product_info.php?products_id=234


Fă-ți cont pe site-ul Editurii PAVCON și primești CADOU de bun-venit un audiobook motivațional în valoare de 27 de lei!

http://pavcon.ro/create_account.php

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.