Publicat pe

Staţiile de colonizare Iverna

de Aurel Cărășel

Staţiile spaţiale de tip Iverna au fost concepute în anul 2219 EC, de către o entitate minerală inteligentă, descoperită pe Iapetus, în timpul construirii primei colonii miniere, Erasmus A01.

În 2178 EC, un grup format din 12 mineri umani, cu inteligenţă îmbunătăţită, şi 518 auxiliare-inteligente forau în stratul de gheaţă şi rocă spartă care acopera cea mai mare parte din suprafaţa unei insule mai mari decât Groenlanda, când forezele de asalt s-au oprit brusc, semnalând un intrus cu manifestări energetice inteligente. Restul săpăturilor au continuat în manieră manuală, timp de mai multe săptămâni, până ce întreaga bază a rocii fixată în “cimentul” îngheţat a fost descoperită şi a corespuns parametrilor pe care aceasta i-a semnalizat permanent, cu ritmicitatea şi fixitatea unei inteligenţe nonbiologice. Era vorba despre o stâncă uriaşă, cu lungimea de peste trei kilometri, lăţimea de un kilometru şi jumătate şi înălţimea de 769 de metri. Un monstru radioactiv, care emitea pe 169 benzi diferite de frecvenţă, semnalându-şi prezenţa de peste 221 de milioane de ani therrani. Un monstru care, chiar şi fizic, arăta a monstru: un tyranosaurus rex altoit peste pterosaur. Atâta doar că nu se putea mişca din loc. Dar dispunea de capacitatea de a transmite fluxuri de energie atât de mari şi atât de concentrate, încât reuşise să distrugă un întreg roi meteoritic, prăbuşit prin atmosfera rarefiată a lui Iapetus, în urmă cu 81 de milioane de ani. Roi care, dacă ar fi căzut peste Pământ, l-ar fi transformat într-o infinitate de bucăţi, care ar fi plutit ulterior sute de miliarde de ani, până la marginea Sistemului Sol.

Entitatea Erasmus nu aparţinea Sistemului Solar. Studiile efectuate de cronolizii-de-asalt-informatic ai Marinei au determinat, cu o eroare de 100 de ani-lumină, zona Cepheus ca punct tranzitoriu de corecţie a direcţiei de deplasare a acesteia. Despre punctul de plecare, informaţiile oferite de aceasta nu corespundeau însă cu nimic din ceea ce se găsea în Memoriile Spaţiale ale Administraţiei, drept pentru care ipoteza cel mai frecvent acceptată era aceea a sosirii dintr-o altă Galaxie. Posibil, Micul Nor al lui Magellan.

Erasmus A01 s-a dovedit foarte interesat să intre în contact direct cu Entitatea Raţională Digitală Xolotl şi a promis schimburi utile de informaţii, dacă aceasta îi permitea accesul la baza sa de date. În 2229 EC a început schimbul de informaţii dintre cele două inteligenţe nonumane, iar spectacolul vizual înregistrat pe Iapetus a fost de-a dreptul fantastic. Jerbe uriaşe de culori (cristale colorate, cu dimensiunea de câţiva microni) urcau dinspre suprafaţa satelitului către atmosfera lui Jupiter, disipându-se în furtuna fără sfârşit din stratosfera acestuia. În replică, dinspre Ceres, locul unde se stabilise provizoriu Xolotl, în vederea realizării contactului, izbucneau, aleator, sute de suliţe albe, galbene şi albastre, raze laser din spectre de energie superdensă, care întretăiau volburile de lumină colorată, desenând arabescuri stranii, dar inteligibile pentru traductorii cromatofori, cu care Marina împânzise atmosfera satelitului jovian. Erasmus şi Xolotl “au dialogat” timp de aproape o lună therrană, perioadă în care schimburile de informaţii au depăşit de câteva milioane de ori capacitatea de stocare a Administraţiei. Abia acum, supraveghetorii lui Xolotl au realizat că giganticele memorii-auxiliare ale acestuia nu se găsesc în interiorul Sistemului Sol şi că legătura continuă cu ele se realiza prin subspaţiu, harta-mionică a acestuia prezentând frecvente turbulenţe de direcţie şi aducţiune a spumei-de-pulsaţie. Când ultima cascadă de culori a început să pălească treptat, în apropierea Petei Roşii, Xolotl a anunţat că inteligenţa minerală numită convenţional Erasmus A01 nu avea intenţii belicoase, ci urma un traseu nonlinear, în salturi cronozofice de 50.000 de ani, într-o deplasare al cărei următor pas viza constelaţia Pladentarius, pe care urma să o atingă în următorul milion de ani, modificând, treptat, direcţia de deplasare a Sistemul Sol în spaţiul sectorului apropiat.

Administraţia nu a reuşit niciodată să cuantifice câţi solabiţi de informaţie îi furnizase Erasmus lui Xolotl. Dar a înţeles că legătura cu inteligenţa sa artificială nu era una de egalitate şi că, indiferent de felul în care evolua aceasta, poziţia ei în raport cu umanitatea avea să rămână una de protecţie limitată. În momentul în care omenirea avea să solicite primul prag de asigurare, ERD Xolotl urma să-şi declare independenţa absolută şi să părăsească Sistemul Sol, abandonând-o.

Erasmus A01 a hotărât să dea un semn de bună înţelegere umanităţii Sol şi a întrebat-o care erau urgenţele ei pentru următorul secol. În 2234 EC, Administraţia l-a anunţat pe Xolotl că intenţiona să dezvolte o linie de staţii-colonii între Norul lui Oort şi Discul de asteroizi Alpha Centauri. Staţii artificiale, care să utilizeze în industria spaţială materialul existent în Nor. Xolotl a transmis către Erasmus informaţia, iar acesta s-a oferit să realizeze prototipul pentru celelalte 99 de staţii. Unsprezece luni-standard mai târziu, modelul complet şi complex al primeia dintre staţiile Iverna a fost furnizat către Colonia Muncelandus, situată în subteranul satelitului Calypso. Omenirea putea să înceapă construcţia celei mai mari staţii imaginate vreodată.

Lucrările au început în 2229 EC şi au durat 24 de ani, fiind efectuate pe două orbite transfrontaliere ale lui Calypso, pe o orbită neptuniană de degenerescenţă şi pe o orbită charoniană de alongaţie. Când prima etapă a fost încheiată, în 2238 EC, baza inferioară a viitoarei Staţii Iverna 11 măsura 390 de kilometri lungime şi 12 kilometri lăţime, numărul coridoarelor de trecere între spaţiile locuibile depăşind cifra de 11 milioane. Numai pentru umplerea lor cu atmosferă respirabilă Jupiter a pierdut 100.000 de miliarde de tone de gaze congelate, transferate prin sistemele tunel-Retrivor către punctele de aducţiune, aflate la limita sasurilor de colectare. Erasmus a insistat ca apelativul utilizat de ambele părţi să fie Iverna 11, ceea ce a făcut Administraţia să bănuiască faptul că, anterior sosirii sale pe Iapetus, inteligenţa minerală construise alte 10 staţii, în puncte predeterminate ale lungului său voiaj anterior.

În 2244 EC, Iverna 11 îşi căpătase cel dintâi etaj, în interiorul căruia se ridica primul munte artificial din Sistemul Sol, Gulliver-Swift, cu înălţimea de 2224 metri, 12 râuri, 42 de cascade, 110 peşteri, 17.000 de hectare de pădure de conifere şi o salbă de 67 de lacuri, dintre care 23 subterane. În 2250, etajul al doilea era ocupat pe jumătate de Maris Silurianum, în care convieţuiau principalele specii demult dispărute ale unei epoci rămase numai în reconstrucţiile generative genetice ale Secolului al II-lea al EC. La jumătatea uriaşei suprafeţe acvatice, conform modelului înaintat de Erasmus A01, IA-urile implicate în ergonomia arhitecturilor spaţiale începuseră să modeleze o staţie spaţială extraterestră. O staţie spaţială, în interiorul unei staţii spaţiale, destinată contactelor cu alte civilizaţii nongalactice, după cum sunau explicaţiile furnizate de Xolotl, care supraveghea de la distanţă progresele în realizarea celei mai impresionante construcţii umane din toate timpurile. Iar marea interioară se dovedea a fi, de fapt, un scut antiradioactiv, destinat să protejeze fiinţele venite din alte colţuri ale spaţiului de tipurile de radiaţii nocive din sectorul galactic străbătut de Iverna.

În 2253 EC, lucrările la Iverna 11 au fost finalizate şi staţia a fost remorcată mecanic către o orbită de elongaţie, menită să o scoată dintre fruntariile Sistemului Sol şi să o poziţioneze pe un “val de quarci”, cel dintâi realizat vreodată de om şi de uneltele sale auxiliare. În 2260 EC, staţia se găsea suficient de departe de Charon, încât valul să nu afecteze cu nimic liniile interne de transport spaţial.

Colonizarea Ivernei s-a realizat în cinci etape, a patra şi a cincea fiind considerate cele mai importante. Cel dintâi val de colonizare a adus la bordul staţiei mamut 9929 de umani şi peste 14000 de unelte-auxiliare-inteligente. Rolul lor era de a verifica cât de compatibile erau habitaturile interne pentru o vieţuire pe termen lung şi chiar nelimitat, în condiţiile unei îndepărtări treptate, dar constante, de Sistemul Sol şi, deci, de întrerupere a aprovizionării de orice fel din partea acestuia. Studiile efectuate timp de un an-standard au condus la concluzia că Iverna era capabilă să producă toate elementele necesare întreţinerii unei populaţii de 20 de miliarde de umani, însoţiţi de peste 112 miliarde de unelte-auxiliare. Cifra populaţiei de extratereştri care s-ar fi putut afla la un moment dat la bord a fost estimată, provizoriu, la 12 milioane de entităţi.

Dar orbita extrasolariană, al cărei tur complet ar fi durat peste 1712 ani-standard, a iscat numeroase controverse în rândul locuitorilor Sistemului Sol, pentru ca în 2302 EC să izbucnească o revoltă spontană în rândul IA-urilor cu format uman, desemnate să realizeze cel de-al doilea val de colonizare. Deoarece Cartea Stelară prevedea drepturi comune între diferitele entităţi, natural-vii sau artificial-vii, care obţinuseră statutul de inteligenţă, Administraţia s-a văzut nevoită să amâne proiectul valului de colonizare pentru secolul următor.

Au trecut însă trei sute de ani până când Iverna să reintre în atenţia oamenilor. Acest lucru s-a întâmplat cu ocazia sosirii unei expediţii de contact a unei civilizaţii nonbiologice, din direcţia constelaţiei Fecioara. Îm 2614 EC, inteligenţa minerală Erasmus A01, singurul rezident de pe uriaşa staţie extrasolariană, a anunţat umanitatea că a primit şi acceptat solicitarea ca un roi de trizi, locuitori şi modelatori ai atmosferei planetei gigant Franschkertapsolst, ajunşi cu roirea în dreptul Centurii Kuiper, au solicitat drept de adăpost şi odihnă pe staţie. Drept acordat de către Erasmus pentru o perioadă de un mileniu-standard, timp necesar reproducerii în vederea schimbării generaţiilor. O mie de ani constituia un segment de timp mai mult decât necesar pentru oricine ca să-şi revendice dreptul de a deveni locuitor permanent. În 2672 EC, o expediţie formată din 343 de cargouri-de-colonizare au pornit spre Iverna, având la bord 2.314.221 de umani şi peste 10 milioane de IA-uri clasice şi nonclasice.

Al treilea val de colonizare a început în 3445 EC şi s-a încheiat în 4035 EC. A fost format, în special, din colonişti aflaţi în căutarea unui loc de muncă. În analele de stocare ale staţiei au fost înregistraţi peste 26 de milioane de entităţi umane şi compoziţi biologici inteligenţi, care au ocupat o importantă parte a etajului întâi. Ei au constituit cea mai mare parte a echipei de proiectare-realizare care a lucrat la planurile viitoarelor staţii Iverna 02 şi Iverna 03, stabilind noile puncte-de-plecare a “valurilor de quarci” dincolo de Punctele Chandrakkart. Timp de aproape cinci secole, contactul cu roiul de trizi a fost limitat la schimburi de informaţii, fiecare specie fiind nevoită să înveţe bazele limbajului celeilalte. Izolarea roiului în interiorul etajului al doilea a fost cvasitotal şi s-a datorat modului de concepere a inserţiei propriei inteligenţe în realitatea înconjurătoare.

Colonia de trizi a părăsit Iverna 11 în anul 4331 EC, lăsând în urmă structuri de habitat straniu-inteligente, pe care grupuri de studiu droide le-au studiat vreme de peste un secol, reuşind să descifreze în comportamentul lor grafica mişcării stelelor pendulare din braţul galactic.

În 4504 EC, transformat deja într-o parte a structurii minerale a etajului întâi, Erasmus a anunţat Triada conducerii staţiei că acceptase vizita a unsprezece delegaţi din Micul Nor al lui Magellan, sosite deja la bord, în urmă cu două decenii. Urme ale unor străvechi civilizaţii imateriale,  delegaţii erau trimişi în lungi călătorii de studiu a evoluţiei inteligenţelor cosmice, de către Nucleotizii situaţi în Sistemul Microgăurilor Negre din centrul Galaxiei, iar datoria lor era de a se păstra invizibili până la terminarea misiunilor de supraveghere. Triada a reacţionat cu duritate, exprimându-şi dezacordul în privinţa acceptării unilaterale la bord a altor civilizaţii. Erasmus a răspuns după aproape doi ani-standard, precizând că în toată această perioadă a fost plecat într-o misiune proprie, în zona Centauri. Precizările sale se refereau la un acord cvasiuitat, de dinainte de elaborarea planurilor pentru construirea Ivernei, în care se acorda dreptul fiecărei părţi implicate în procesul de elaborare al staţiei de a invita la bord orice inteligenţă cosmică doreşte, pentru o perioadă de timp limitată la cinci milenii. Actul purta amprenta energetică a preşedintelui Haasquaartavendta Van Olia, cel care îi acordase lui Erasmus 01 statutul de “cetăţean special al Sistemului  Sol”.

Pusă în faţa lipsei totale de control asupra situaţiei, Triada a solicitat ajutorul Administraţiei Spaţiale. Actul invocat de entitatea minerală exista şi era perfect valabil. Singura posibilitate de a reduce şi chiar de a anula dreptul lui Erasmus de a face invitaţii neautorizate de partea umană pe staţie consta în a umple la maxim spaţiul de colonizare, în aşa fel încât umanitatea să aibă dreptul de a solicita spaţiu vital în zona dedicată celor 12 milioane de posibili extratereştri.

Valul al patrulea şi al cincilea de colonizare au fost aproape simultane şi au pornit din Sistemul Sol în 4998 EC. Durata deplasării a fost foarte mare, întrucât Iverna se stabilizase pe următoarea orbită transoortiană, aflată la 180 de zile-lumină de Sistemul Solar. La transport au participat patru din cele şapte “Ostroave Stelare”, readuse din sistemul Proxima Centauri, precum şi 20 de convoaie-lanţ, construite special în acest scop, la limita orbitală Charoniană. În 5221 EC, umanitatea îşi stabileşte prima colonie extrasolariană completă pe Iverna 11, cei 11 miliarde de umani biologici şi cele 9145 de miliarde de IA-uri biologice şi nonbiologice şi unelte-auxiliare-inteligente acoperind complet cele două niveluri, precum şi spaţiile limitrofe destinate menţinerii vieţii şi aplicaţiilor de autoreparaţii. A fost cea mai mare migrare din istoria cosmică a omenirii, acest lucru determinând punerea în fază de construcţie a următoarelor două staţii, începând cu 5242 EC.

Lanţul de staţii locuibile Iverna a fost finalizat în anul 7998 EC, când Iverna 47 a ajuns la limita de orbitalizare a 364 de zile-lumină de Steaua Sol. Colonizarea lor a durat până în 9151 EC, ultimele 12 locaţii fiind ocupate exclusiv de către compoziţi, entităţi artificiale crescute pe unităţi genomice umane. Compoziţii au format cea dintâi falangă de colonizare trimisă de umanitate în direcţia Proximei centauri, unul din cei 322 de paşi care alcătuiau planul cu bătaie lungă al Administraţiei, de infiltrare în inima Galaxiei.

Ultimul contact cu entitatea minerală Erasmus 01, mediat prin intermediul lui ERD Xolotl, a fost realizat în 5311 EC. Erasmus şi-a exprimat acordul ca staţiile aflate încă în stadiul de proiect să nu mai conţină puncte de habitat pentru delegaţii extraterestre, devenind exclusiv colonii umane. Statutul staţiei Iverna 11, în această perspectivă, urmând să fie rediscutat în anul 11222 EC, odată cu revenirea sa din mediul Chortskar, din gradientul Andromeda.


© Aurel Cărășel, 2018

© colectiasf.ro, 2018

Povestirile, articolele, eseurile și celelalte materiale publicistice de pe acest site sunt protejate de Legea Dreptului de Autor. Ele nu pot fi copiate și distribuite, pentru uz personal sau public, pe site-uri, bloguri ori pagini personale, fără acordul scris al deținătorilor de copyright!


Cele 22 de cărți semnate de Aurel Cărășel, apărute la Editura Pavcon, pot fi cumpărate, cu o reducere de 25%, apăsând pe linkul de mai jos:

http://pavcon.ro/product_info.php?cPath=1_7&products_id=145


Fă-ți cont pe site-ul PAVCON și primești CADOU de bun-venit un audiobook în valoare de 27 de lei!

http://pavcon.ro/create_account.php

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.