Publicat pe

Știri locale

de Anamaria Borlan

”În dimineața acestei zile, s-a păbușit podul suspendat de pe șoseaua DN 73 Braşov-Cîmpulung-Piteşti, care face parte din centura ocolitoare a orașelor Brașov, Ghimbav și Râșnov. Autovehiculele aflate în tranzit s-au prăbușit de la înălțimea de 30 de metri, mașini și tiruri deopotrivă, de pe ambele sensuri. Se pare că podul a cedat între două puncte din mijlocul ranforsării, fisura a devenit în timp o crăpătură adâncă, a plecat de la suprastructură la infrastructură, distrugând culeele și pilele, asta pentru că este una dintre puținele structuri nehobanate din țară. S-au produs explozii în lanț, piezându-și viața un număr încă necunoscut de persoane. Ambulanțele și poliția nu au putut ajunge în zonă, nici măcar în apropiere, din cauza câmpurilor minate și a țărușilor electrificați montați de proprietarii zonelor agricole. Un elicopter Smurd a survolat zona de dezastru, fără să aterizeze. Se vede în spatele meu un singur camion aseptic, acolo jos, care colectează în fiecare dimineață gunoiul menajer aruncat de șoferi peste balustrada podului.

Conducătorul vehicului se străduiește să stingă flăcările celei mai apropiate mașini, cu extinctorul din dotarea cabinei. Am fost informați că aerul miroase puternic a carne pârjolită și combustibil inflamant, iar din cauza vaporilor se pot produce explozii în orice clipă. Autoritățile localităților nu s-au prezentat încă. Directorul consiliului zonal, contactat videofonic, a declarat că va trece să viziteze zona calamitată după ce-și va termina micul dejun. Doamna președintă a societății civile de Drumuri și Poduri este la coafor, iar vicele încă nu s-a sculat din pat. Așteptăm din moment în moment să apară Descarcerarea și Serviciul de morgă, dar oricât s-ar strădui, nu se pot apropia de câmpurile minate de jos, demarcate cu garduri electrificate. Sunt Eleonora Păsculeț, de la ”Jurnalul dimineții”, televiziunea Noutăți non-stop. Vom reveni în curând cu informații de ultimă oră”.

Imaginea filmată dintr-un elicopter al presei persistă câteva secunde, apoi trecu direct pe reclame și Ionela schimbă canalul. Aceeași poveste despre dezastru, prezentat de un alt reporter. Știrea era preluată pe toate canalele de informare. Cu toate că astfel de noutăți se prezentau de obicei doar la jurnalele de la ora cinci PM, era oarecum straniu să afli despre un teribil accident dis-de-dimineață. Te indispune pentru toată ziua și devii mai puțin productiv. Mai puțin focusat. Ceea ce scade productivitatea și randamentul. Crește procentul de aciditate din stomac, îl irită pe lucrător, îl indispune, motiv pentru care concentrarea scade și apar erorile de sistem. Care erori, trecute cu vederea, pot produce grave disfuncționalități, atât umane cât și tehnologice.

Emisiunea continuă cu teleshopping, despre o tigaie minune care gătește singură, un rezumat al meciului de handbal de aseară, de la campionatele mondiale de la Sydney, unde juca și echipa României, cu mari șanse la titlu, apoi reclame despre medicamente, de parcă ar fi fost bomboane – în două cuvinte, nimic interesant. Un alt post proiecta un text vălurind hipnotic pe un fundal cu un ocean animat. ”Fără garanții. Dormiți liniștiți, Fondul de investiții al băncii metropolitane vă gestionează în siguranță banii. Salarii, pensii, alocații, comisioane, bani de buzunar. Fără garanții. Întreaga sumă, pe un singur card. Siguranță fără garanții”.

— Ce idioți, mormăi Ionela. Fără garanții? Adică banca nu-ți garantează siguranța banilor tăi? Asta e clar.

Tăie un morcov feliuțe și hrăni hamsterul. Apoi se pregăti să plece la serviciu. Costum negru cu fustă conică, bluză albă din voal cu jabou, pantofi cu toc mediu, servietă de piele și poșetă de umăr. Uniforma standard pentru un funcționar oarecare. Coadă în stație. Autobuzul glisor sosi la timp, dar din cauza teribilului accident de pe ocolitoare, traficul deveni în scurt timp un calvar. Ambuteiaje, claxoane, nervi și înjurături. Poliția, nicăieri, nici măcar să dirijeze și să descongestioneze circulația.

Ionela își verifică ceasul biologic. În zece minute ar trebui să fie la birou, altfel va fi înregistrată ca întârziată și, după ce va primi avertismentul, i se va tăia procentul de zece la sută din salariu. Ar fi dureros pentru ea. Nu-și permitea să piardă bani. Oricum, după achitarea taxelor și impozitelor lunare, chiria și plata utilităților, rămânea cu foarte puțini. Noroc că mama ei, care gestiona un restaurant cu noul tată vitreg, într-o altă localitate, îi mai trimitea, sporadic, mâncare în caserole frigorifice, care rezistau și până la trei luni. Noroc că Ionela nu era o mare mâncăcioasă și nu avea pofte la dulciuri și fleacuri. Noroc că fiul proprietarului băcăniei de la parterul blocului în care locuia îi mai trimitea cadou, din când în când, câte o brioșă, un corn, ceva patiserie măruntă, zâmbindu-i duios din eticheta produsului, uneori chiar făcându-i cu ochiul. Dacă l-ar fi reclamat pentru hărțuire și comportament prea prietenos, i-ar fi închis afacerea și Ionela ar fi pierdut acele mărunte snacksuri care o mai ajutau să nu moară de foame.

Și, oricum, legea interzicea ca un angajat al serviciului birocratic să socializeze cu oameni de alte meserii, pregătire și ocupație. O căsătorie între două profesii diferite, două locuri de muncă diferite, între doi oameni de calificări diferite, era în afara legii, considerată o crimă împotriva neamului și a tradițiilor ancestrale, pedepsită cu privare de libertate, confiscarea averii și pierderea dreptului ca persoanele respective să fie numite ființe superioare sociale.

Căldura din mijlocul de transport începea să devină sufocantă. Venilația nu pornise încă, termometrul nu indica pragul critic la care s-ar declanșa aerul condiționat, iar pilotul automat nu se sinchisea de astfel de stări. Pasagerii începură să-și facă vânt fie cu foliile ziarelor, fie cu actele din serviete. Ionela se temea să nu transpire. Se gândi să-și dezbrace haina costumului, dar acest gest ar fi încălcat toate normele de etică și legile bunului simț. Nu-și permitea să încaseze și o amendă, pe lângă reducerea de salariu.

Își privi din nou ceasul, acel de-abia vizibil cip verzui, lunguieț, de la încheietură, de sub piele. Secundele alergau parcă mult mai repede ca de obicei, trăgând și minutarul după ele. Era clar. Nici dacă ar porni imediat, autobuzul nu mai avea cum să recupereze timpul pierdut. Prima oară în viața ei, va întârzia. Sistemul birocratic era foarte bine pus la punct. Ireproșabil. Cu toate că era o rutină, dacă ea lipsea sau doar întârzia, locul ei rămânea gol, neocupat. Nu avea cine s-o înlocuiească sau să-i preia activitatea, chiar și pentru câteva minute. Iar în birocrație, nu poți sări peste o etapă.

Birocrația de jos, de masă, era cea care susținea, pe umerii ei largi și lați, formată din milioane de lucrători, birocrația medie și apoi pe cea de la nivelele superioare. Totul se întindea mai mult pe orizontală, destul de puțin pe verticală și mai niciodată nu se intersectau. ”Nu există viață fără birocrație”, declara deseori președintele Trustului Birocratic, când figura sa paternă, de om serios, cu suflet bun, cu zâmbet larg și ochi sclipitori, apărea pe ecranele televiziunii interne ale Trustului de Birouri unde lucra Ionela. ”Nu poți sări nicio treapă a evoluției. Omul mare trăiește din ceea ce muncesc oamenii mici. Birocrația este însăși viața”. Și ar mai fi fost de adăugat câteva sloganuri de propagandă.

Deodată, se auzi un tunet prelung și structura pe un picior a autobuzului de transport persoane se zgudui. Majoritatea pasagerilor sări în picioare, pierzându-și locurile plătite cu cardul de abonament. Priveau prin geamuri la detonațiile în serie, vălătucii care se vedeau în depărtare, umbrind cerul și acoperind soarele, dâre largi, violaceu-portocalii, emisiile de gaze ale materialelor combustibile din minele antifurt plantate pe câmpurile agricole, care explodau una după alta, probabil detonate cu scopul de a îndepărta riscul declanșării neintențonate a dispozitivelor armate.

”Sunt Eleonora Păsculeț, de la „Jurnalul dimineții”, televiziunea Noutăți non-stop. Revin cu ultimele știri. S-a întâmplat cea mai mare nenorocire. După cum puteți vedea, întreaga zonă din jurul podului surpat azi dimineață este cuprinsă de flăcări. Nu ard numai mașini și oameni, dar și câmpurile agricole. Au explodat minele care au aruncat în aer gardurile de mare voltaj și focul amenință să cuprindă cartierele alăturate. Forțele aeriene au mobilizat avioanele stingătoare de la baza aeronautică Ghimbav, dar substanțele pulverizate nu fac față flăcărilor de nestăpânit produse de curentul electric, de materiile combustibile din rezervoarele mașinilor și de exploziile minelor cu gaze.

Creșele, grădinițele, locurile de joacă, școlile și birourile birocratice au fost evacuate, la fel și spitalele de cartier din Bartolomeu Nord și Sînpetru. Magazinele au fost automat închise de la Centrul de Prevenție Comercială, iar marile întreprinderi din zonă și platformele industriale au primit undă verde din partea peședinției zonei metropolitane să-și asigure fiecare perimetrul,  ca măsură de prevedere, închizându-și acoperământul cupolelor eliptice izolatoare.

Chiar acum aud în cască, ni se transmite, mie și colegilor mei de la alte televiziuni, de la Postul de Observare a Calamităților Naturale, că orașul Brașov a preluat optzeci la sută din populația adiacentă accidentului. Problema cea mai stringentă este că în zonele de impact sunt case unde s-au detectat a fi prezenți locuitori și nu au putut fi evacuați. Poliția a dat un comunicat că nu se bagă la așa o treabă, nu este de competența ei să salveze oameni blocați în locuințe, ei se ocupă numai de amenzi de circulație și prinderea răufăcătorilor.

Jandarmeria a anunțat, la rândul ei, că nu este nici treaba ei să salveze oamenii izolați în case, ea se ocupă doar să boicoteze manifestări pașnice și să-i bată, cu ură, pe cei care au ceva de spus.

Armata s-a pronunțat și ea că zona respectivă nu cade sub incidența de agresiune aramată și nu pot interveni.

Pompierii au declarat, la conferința de presă care tocmai s-a încheiat, că vor lua parte la acțiune, desigur, cât mai repede posibil, cu zeci de autospeciale din dotare, odată ce focul se va diminua sau se va stinge.

Academia Oamenilor de Știință Inteligenți a tras un semnal, nu se știe dacă de alarmă, ca primii care trebuie salvați să fie academicienii și profesorii universitari localnici, iar facultățile brașovene să-și mobilizeze toți studenții să dea o mână de ajutor la stingerea incendiilor.

Organizația Sanitară a Spitalelor și Dispensarelor Medicale Brașov a afirmat că va primi în secțiile deja special amenajate și pregătite, interne, accidentări grave, ortopedie, grefe de piele și transplant de organe, pe fiecare victimă în parte care încă nu s-a făcut scrum. Serviciul municipal de morgă își va trimite lucrătorii roboți să strângă cadavrele, bucățile de trupuri și tot ce se va mai găsi împrăștiat pe suprafața respectivă.

După cum se vede de la înălțimea elicopterului presei, birocrația își spune cuvântul. Nu poți trece dintr-o parte în alta fără să consulți legile și normativele birocrației. Trist este că între timp se pierd vieți omenești, dar birocrația este instituția de stat organică, singura în măsură să pregătească temeinic o anumită acțiune metodică, după un plan bine chibzuit, este cea care ne organizează și coordonează viața, bine și eficient.”

Crainica făcu o scurtă pauză, în timp ce pe ecranele autobuzului se derula încet filmarea scenei de la sol. Din cauza fumului negru, compact, care se ridica în vălătuci spre cer, nu se putea distinge mai nimic. Dar se vedea clar ruptura din mijlocul bolții podului, se vedea și linia de curbură deformată din momentul disrupției bruște și brutale, ghearele de fier din betonul armat se răsuceau chircite spre cerul sufocat de fumul dens, negru-violaceu, tablierele și lonjeroanele metalice ale ranforsării parcă urlau de furia neputinței, iar cămașa asfaltică arăta ca o imensă pâine fărâmițată în pesmet zgrunțuros, împrăștiată pe o suprafață colosală.

Jos, jos de tot, unde fuseseră frumos aliniate câmpurile și grădinile agricole care acopereau mai mult de șaizeci la sută din necesarul de legume a întregii zone, cuprinzând cartierele nordice ale Brașovului, Ghimbav și, spre vest, Cristian, ardeau de acum mai mocnit, doar ici-colo mai răbufneau focuri vii. Curentul electric fusese întrerupt, ca și rețeaua de mine antifurt. Nu era posibilă nicio intervenție, de nicăieri.

”Revin acum cu noutăți. Sunt Eleonora Păsculeț, de la „Jurnalul dimineții”, televiziunea Noutăți non-stop. Noutate absolută. Nu s-a mai auzit așa ceva. Atenție, ascultători. Este un mesaj de interes general. Așadar. Biroul de Birocrație a declarat, în urmă cu doar câteva minute, că are nevoie de voluntari. Oameni buni, ați auzit bine. Voluntari. Sunt, cred, o sută de ani de când nu s-a mai folosit acest cuvânt. BBS, Biroul de Birocrație Supremă, își suspendă activitatea în următoarele ore, pentru a se ocupa cu înscrierea de voluntari.

Citesc de pe display-ul aparatului de zbor, definiția din DEX. Voluntar, despre oameni și manifestările lor: care acționează de bunăvoie, din proprie inițiativă, nesilit de nimeni, în mod conștient, despre acțiuni: care se fac de bunăvoie, fără constrângere, act voluntar: acțiune săvârșită de cineva în mod conștient, voit, care exprimă voință.

Printr-un comunicat oficial, primit acum câteva secunde, BBS adaugă:

”Voluntarii care vor acționa de bunăvoie vor fi scutiți pe ziua de azi de muncă. Astfel, întrerupem rutina birocratică, pe care voluntarii o vor recupera în prima zi liberă de sărbătoare națională. În plus, voluntarii vor primi, pentru faptele și acțiunile lor voluntare, o indemnizație de o mie criptomonede, transferabili online în contul de salariu, în fișierul portofel. Dar numai după ce voluntarul respectiv face dovada activității sale.

Doritorii de voluntariat se pot înscrie, începând din acest moment, prin orice computer legat de rețeaua urbană, zonală sau metropolitană Brașov a Biroul de Birocrație Supremă. După completarea formularelor, voluntarii vor fi înștiințați cu privire la locul în care trebuie să se deplaseze, pentru întâlnirea cu instructorii birocrați de la fața locului. Biroul va împărți echipament de intervenție. Comisia de disciplină birocratică va supraveghea activitatea voluntară a fiecărui voluntar, filmând cu drona sau din baloanele de observare”.

Ionela deveni atentă. Și interesată. O mie de criptomonede era o avere, o adevărată avere pentru ea. Poate alții primeau săptămânal salariul de o mie de cripto, dar nu ea. Câte ar fi putut realiza cu banii ăștia?! O parte i-ar da mamei sale, apoi și-ar renova garsoniera, poate în concendiul de zece zile pe an ar pleca într-o excursie prin țară… Muncea șase zile pe săptămână, de la ora opt dimineața până la șase seara, cu o pauză de treizeci de minute pentru masa de prânz și treizeci de minute pauză pentru a socializa cu colegii de nivel. Ea nu era căsătorită și se afla pe lista de așteptare undeva spre coadă. Trecuse puțin de limita anilor pentru acest pas și nici nu avea un serviciu de prim rang. Era doar o simplă mânuitoare a ștampilei, aplicând-o pe tone de coli de hârtie, foaie cu foaie, pagină cu pagină.

Părea o muncă ușoară. Însă nu era așa de simplu. Avea nevoie de multă concentrare, să plaseze ștampila exact pe cerc, cu vârful logo-ului spre direcția nord. Erau mii de dosare venite din toate părțile metropolei, de la toate companiile, organizațiile și firmele birocratice și particulare, chiar și de la Serviciul Judecătoresc, Serviciul de Tribunal, cel de Procuratură, Serviciul financiar contabil, Serviciul de transport în comun, rutier și feroviar, Serviciul de zbor și navigație… Nu exista nicio societate sau om din țara asta care să nu aibă nevoie să-și ștampileze ceva. O cerere, o listă, un act, un document, o diplomă, o situație, un bilanț, un certificat…

Numai Biroul de Birocrație Supremă, filiala metropolitană Brașov, avea atribuția atât de necesară bunei funcționări a tuturor activităților industriale, comerciale, bancare și toate celelalte servicii funcționale ale societății, având o destinație specială. Aceea de a ștampila hârtii. BBS Brașov se afla într-un bloc turn din Centrul Civic, cu două sute de birouri în toate cele zece etaje, unde lucrau opt persoane în fiecare birou. Era de la sine înțeles, existau și o sumedenie de sucursale ale Biroului, în fiecare cartier și chiar cvartal mai mare, în sate, comune, localități. Ștampilatul hârtiilor era o adevărată industrie.

Iar Ionela, una dintre miile de ștampilatoare, devenea din ce în ce mai atrasă de câteva ore de acțiune și aventură. Își deschise mobilul de sub pielea brațului, căută contactul cu BBS, apăsă enter și privi cum informațiile despre datele ei personale se transferau într-un fișier cu titlul Voluntariat. După câteva secunde, primi răspunsul. Nu confirmarea, doar răspunsul, să se prezinte într-un anumit loc, în cel mai scurt timp. Văzu pe ecranul telefonului implantat apărând o triangulare vectorizată și niște cifre foarte mărunte începură să alerge pe niște coordonate. I se comunica să coboare din mijlocul de transport, s-o ia înapoi pe stradă mergând preț de cinci minute pe jos, apoi la dreapta, din nou la dreapta și apoi la stânga, cap compas nord.

Își gândi itinerariul în minte. De ce nu i se spusese numele străzii și un număr de casă sau orice altceva ca punct de reper? Doar nu era o străină în orașul de la poalele Tâmpei! Se născuse și trăise până la treizeci și trei de ani în același oraș. Iar destinația ei era una simplă. Pe strada Avram Iancu, în curtea autogării. Se ridică de pe scaunul ergonomic și acesta se plie, dispărând în buzunarul lateral al autobuzului, montat pe tapițeria interioară. Dacă s-ar fi răzgândit și ar fi vrut să se așeze din nou, ar fi trebuit să plătească cu încă un credit de abonament. Dar ea nu avea nici cea mai mică intenție de a se reașeza.

Agitată un pic de emoțiile viitoarei fapte pe care urma s-o încerce, Ionela coborî, după ce șoferul înregistră cererea ei pe care cineva cu siguranță o va ștampila și nu avu răbdare să meargă la pas, așa că o luă într-un marș rapid. Ar fi putut profita de ziua senină, potrivit de caldă, fără vânt, să privească în jurul ei, să vadă schimbările care se produseseră de când nu mai fusese pe strada aceea, de mulți ani. Concentrată asupra misiunii ei, mergea cu privirea în jos, cât de repede putea. Ajunse la locul indicat cu vreo trei minute mai devreme.

Mai erau câțiva oameni acolo. Fiecare stătea stingher, aruncându-și priviri pe furiș. Nu puteau începe nicio discuție, nici măcar salutul de politețe, pentru că nu se cunoșteau și nu știa nimeni din ce mediu și serviciu proveneau. Numai în pauzele de socializare era permisă exprimarea liberă, doar în interiorul grupului de apartenență. La fix, apăru mașina BBS-ului, din care coborî un bărbat cu ochelari de soare, dar Ionela știa mai bine, îi scana și înregistra toate datele lor despre vârstă, sănătate, boli genetice, situația materilă, locul de muncă, specializarea. Nu i se clinti niciun mușchi pe față, apoi deschise un minicomputer hologramat. Ionela aproape se amuză gândindu-se că cererea pe care apărea și numele ei, al acestui individ care provenea dintr-un nivel de referință foarte ridicat, acest lucru se vedea după costumul negru plat, din material scump, pe al cărui rever lucea micuța insignă a Biroului, va ajunge sub ștampila ei. Putea el să fi venit de oricât de sus. Fără ștampila Ionelei, fără ștampila Serviciului de Ștampilare, fără munca de rutină, obositoare, a celor mulți, fără concentrarea miilor de oameni anonimi care păreau să nu existe pentru cei de mai spre vârful piramidei, tipul cel elegant, spilcuit și cu aer îngâmfat ar fi fost doar un ratat oarecare. Un nimeni, un nimic.

Această idee o încântă. Și faptul că, deși toate serviciile, regiile și instituțiile statului pozau în simandicoși, nu ar rezista nicio săptămână acolo, în frunte, fără sprijinul și munca celor de nivel mediu și de mai jos. Spre exemplu, ofereau o mie de criptomonede pentru un voluntar. Nimeni nu cutezase sau se sinchisise să pătrundă în zona primejdioasă. Nici măcar cei în a căror obligație intra, prin fișa postului, astfel de activități. Drept urmare, făcuseră apel la necunoscuți, să salveze ceea ce ei, ei cei mari, nu erau în stare să facă. Pentru o mie de cripto, să-ți pui viața în pericol. Să riști. Să te joci cu destinul și cu birocrația. De ce nu? Măcar o dată, o altă șansă nu se va mai ivi, să iasă din cotidian, din oboseala cronică a obișnuinței.

Instrucțiunile începură să curgă de jos în sus, pe banda holo și cele șase persoane se apropiară, să poată citi. Scria cu litere mari, negre pe fond gălbui, așa că se vedea bine, nu erau nevoiți să se înghesuie. După câteva minute de memorare, primiră echipamentul compus dintr-o salopetă groasă de pompier, bocanci, vestă termoizolantă, cu un strat subțire de azbest, mască de fum, mănuși, cască și o butelie cu oxigen. După ce se schimbară în vestiarul din autogară, fură conduși, într-o furgonetă neagră cu geamuri fumurii, până la locul accidentului și debarcați la consola trotuarului podului surpat.

Prin căști primea indicații pe unde să coboare versantul spre terenul de jos. Din grupa de voluntari, Ionela era singura fată. Nu știa cine erau coechipierii ei, îi văzuse doar cu coada ochiului, însă niciunul nu părea să fie student. Pământul câmpului pe care pășea era ars și fierbinte. Mergea repede după ceilalți, în masa de fum negru. Nu era obișnuită să respire în mască, iar gustul oxigenului i se părea grețos și simțea cum o treceau transpirațiile. Costumul era greu și-i apăsa umerii și spatele. Cel din fața ei se aplecă și Ionela se opri, să nu cadă peste el. Nu puteau comunica între ei decât prin gesturi și văzu omul făcând semne să se apropie. Găsise un trup carbonizat. Se opintiră amândoi să-l ridice, dar trupul începu să se desfacă în bucățele.

Simți cum un val de greață îi urcă în gât și încercă să nu respire, ca să nu vomite. Adunară părțile desprinse într-un sac gros de plastic și lipi capacul etanș. Mai încolo, unde fumul se rispise deja, putea vedea întregul câmp. Ars, de un negru putred, moale și lipicios, în care i se afundau bocancii grei până la glezne. Nu rămăsese nicio urmă de vegetație, de legume şi zarzavaturi, proaspete cu numai câteva ore mai devreme. Mai încolo, casele dinspre șosea purtau semnele focului de la exploziilor minelor, cu acoperișurile prăbușite și pereții dărâmați.

Un balon de observație plutea deasupra lor, cu ochiul de filmare deschis, sclipind în razele soarelui. Fusese o devastare atroce, de parcă ar fi căzut o bombă cu napalm, aprecie ea. Mai adună câteva părți răsfirate de membre, sigilă al doilea sac și puse semnul de recunoștere, când vor sosi blindatele de gunoi, să le poată repera. Probabil că oamenii care muriseră acolo erau lucrători agricoli. Păcat de ei.

A doua zi, Ionela merse la serviciu, ca de obicei, în costum negru cu fustă conică, bluză albă din voal cu jabou, pantofi cu toc mediu. Dormise puțin, nu se odihnise mai deloc, nici nu putuse mânca nimic. Își reluă activitatea obișnuită, stive de foi o așteptau la ștampilat. Nu avea cui să se plângă, nici cu cine să discute. Cu siguranță, nimeni din biroul unde lucra ea nu știa că fusese unul dintre voluntarii care făcuseră treaba autorităților. O dureau picioarele și brațele de la efortul depus, cu care nu era obișnuită, iar în nări îi persista încă izul de fum amestecat cu cel de cadavre pârlite.

După o săptămână de la dezastru, primi o înștiințare.

”Ne pare rău. Cantitatea alocată de criptomonede s-a epuizat. Sumele au fost încasate, în ordine alfabetică, de următorii voluntari”. Ionela citi, perplexă, numele a vreo douăzeci de persoane. Douăzeci! De unde douăzeci? În total au fost șase. Ea și cinci bărbați. Cine erau ceilalți? Siderată, cu un gust amar pe cerul gurii, ieși pe coridor și se duse la baie, cu toate că nu era timpul destinat pauzei. Se sprijini cu spatele de perete și se lăsă să alunce în jos, până atinse podeaua. Se ghemui cu genunchii sub bărbie. Îi venea să plângă și să urle. Îi venea să bată pe cineva, măcar să-l ia la palme. Îi venea să înjure și să-i acuze pe… pe cine? Pe cei care i-au furat banii promiși? Pe cei care habar nu aveau de existența ei? Pe cei care se aflau undeva, sus, în posturi mari, cu salarii mari?

Cu lacrimi în ochi, cu buzele strânse, se întoarse în biroul mic, sufocat de hârtii, în zgomotul ritmic al aplicării ștampilelor pe coli, foaie cu foaie, pagină cu pagină…


© Anamaria Borlan, 2018

© colectiasf.ro, 2018

Povestirile, articolele, eseurile și celelalte materiale publicistice de pe acest site sunt protejate de Legea Dreptului de Autor. Ele nu pot fi copiate și distribuite, pentru uz personal sau public, pe site-uri, bloguri ori pagini personale, fără acordul scris al deținătorilor de copyright!


Cărțile semnate de Anamaria Borlan pot fi cumpărate de aici cu o reducere de 20%!

Aripile Albastre 1 – Dragon

http://pavcon.ro/product_info.php?cPath=1_27&products_id=134

Aripile Albastre 2 – Karma

http://pavcon.ro/product_info.php?cPath=1_27&products_id=146

Aripile Albastre 3 – Tulburare

http://pavcon.ro/product_info.php?cPath=1_27&products_id=157

Aripile Albastre 4 – Pași în aer

http://pavcon.ro/product_info.php?cPath=1_27&products_id=188

Aripile Albastre 5 – Zile

http://pavcon.ro/product_info.php?cPath=1_27&products_id=189

Aripile Albastre 6 – Zile

http://pavcon.ro/product_info.php?products_id=240

 


Fă-ți cont pe site-ul PAVCON și primești CADOU de bun-venit un audiobook în valoare de 27 de lei!

http://pavcon.ro/create_account.php

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.