Publicat pe

Sufletul supraelastic

de Ovidiu Vitan

 

Cerul Bucureştiului fusese înfăşurat în nori timp de aproape o săptămână. Plapuma pufoasă, dar parcă murdară, împiedicase razele soarelui să încingă zidurile de beton, fluviile bulevardelor, tabla prea multelor maşini, scuarurile rezistând cu vitejie între clădiri, dar începând să dea semne de oboseală, acoperişurile păzite sau, chestie de opinie, ocupate de o pădure de antene. Dar în dimineaţa aceasta norii se plecară, în cele din urmă, în faţa minunăţiei Soarelui, razele străpunseră victorioase ultimele fâşii de stropi opaci şi capitala parcă renăscu, pregătită pentru încă o zi superbă de primăvară.

De pe acoperişul hotelului Intercontinental, aglomerarea nesfârşită de acoperişuri închipuia o urzeală gri, brodată cu o bogăţie de detalii, dar cu rezoluţie tot mai slabă, până când, în depărtare, trecea pe nesimţite în brâul câmpiei de lângă oraş. Caporalul Iordache nu era pentru prima dată în Bucureşti, înainte de mobilizare colaborase de mai multe ori cu publicaţii din capitală, însă de aici, de la aproape o sută de metri înălţime, vedea şi înţelegea parcă un alt oraş, ca un cartier prin care trecuse de nenumărate ori, dar acum, din păcate tocmai acum, constata uimit că în locuri pe care credea că le ştie bine se aflau străzi până atunci necunoscute.

— Nu îmi vine să cred că soarele răsare normal, ca în orice altă zi. Mi se pare un lucru crud, spuse el încet. Apoi trase cu ochiul spre soldatul Miron, sosit de câteva zile în unitate, voinic, cu statura pătrăţoasă decupând vizibil aerul din jur, cu fruntea minusculă, care îţi dădea senzaţia că părul puternic şi negru o invada şi invazia încă nu se terminase, probabil într-o bună zi chica avea să-i astupe complet fruntea şi să-i ajungă la ochi. Dar omul se obişnuieşte cu multe în viaţă! Tânărul cu aer de tigru de sală de forţă fuma, cu arma pusă pe jos, lângă el, şi binoclul la ochi, scanând peisajul încremenit. Cu frunte sau fără frunte, fusese ales să observe împrejurimile bazei militare şi fără îndoială căutătura de expert în viaţa de cartier îl califica pentru misiune.

„Îmi imaginam altfel dimineaţa asta, mă aşteptam la ceva… nu ştiu, ceva grandios şi groaznic”, continuă Iordache în gând. „Mă uit la oraşul ăsta şi mă simt de parcă ne pregătim să ucidem un animal nevinovat!”

La înălţimea aceea, deasupra oraşului tăcut şi pustiu, singurul zgomot era şuieratul vântului, care caporalului îi lăsa impresia că simte cum zboară cu Pământ cu tot prin spaţiu. Închise ochii şi îşi permise o scurtă deconectare. Sigur, îşi argumentă el în gând, pe de altă parte natura era depăşită. Am fost mereu sclavii ploii, ninsorii, cutremurelor, nopţii, morţii şi ai celorlalte feluri în care natura ne-a asuprit. Dar acum, că se întâmplase marea descoperire, avem ocazia unică în istorie să ne câştigăm definitiv independenţa faţă de natură; în faţa acestei perspective, Bucureştiul era un preţ colateral şi Iordache trebui să recunoască faptul că era dispus să-l plătească.

Caporalul, în mod normal, se odihnea după gardă, însă de data aceasta, după ce predă arma, preferă să se plimbe puţin. Era prea încordat, aştepta să se vadă odată îmbarcat, ca să lase în urmă lumea veche şi constrângerile ei care acum, în lumina marii descoperiri, păreau ridicole şi nedrepte. Deşi nu voia să admită, era şi el preocupat să nu moară tocmai acum. Ieri auzise nişte militari (şi îşi dădu seama acum că Miron era printre ei) spunând că Statul Major greşea. „Ar trebui să punem mitralierele preventiv pe absolut orice mişcă acolo jos! Nu îmi pasă că sunt Rămaşi, vânători de recompense sau nea Vasilache care s-a trezit din beţie şi vine disperat că pierde ultimul transport! Nu vreau să risc nimic!” Şi nici măcar caporalul nu reuşea să găsească argumente convingătoare în favoarea genericului nea Vasilache: desigur, nu merita să fie împuşcat doar pentru că era idiot, dar nici şapte miliarde de oameni nu meritau să piardă şansa vieţii lor (la propriu!…) din cauza unui beţiv. Totuşi, ar fi putut Iordache să meargă acolo şi să trăiască cu gândul că a omorât oameni nevinovaţi numai ca să se salveze el? „Sincer, tocmai gândul că probabil pot, mă sperie!”

Hotelul era încărcat până la refuz cu oameni, majoritatea civili; în holul acestuia, în faţa intrării şi în curtea unităţii militare improvizate care acoperea parcarea de lângă hotel, părculeţul din faţa Teatrului Naţional şi o parte din Strada Batiştei nu erau decât militari. Unii se agitau, alţii cărau cutii, mulţi fumau surescitaţi, aşteptând să poată intra definitiv în hotel. Exista o furie de a fi cât mai aproape de Lună, de a elimina orice şansă de a rămâne, din greşeală, aici, de a distruge orice etapă consumată în speranţa de a nu mai fi nevoit să te întorci cumva din drum. Civilii, odată intraţi în clădire, nu mai ieşiseră nici măcar la o ţigară. Se auzea că nu puţini oameni dăduseră foc blocurilor şi chiar cartierelor în care locuiseră, ca o garanţie că nu vor fi întorşi, din cine ştie ce motiv, acasă. Şi tocmai din cauza asta i se păru ciudat să vadă la poarta unităţii, agăţată de porţiunea gardului din plasă de sârmă şi privind prin acesta, o civilă, o femeie obişnuită, poate spre vârsta a treia, îmbrăcată cu un halat portocaliu, cu pantaloni de casă şi adidaşi – nu părea în niciun caz o persoană pregătită să facă marele drum. Trecând pe lângă ea, se întrebă intrigat de ce, când toată lumea era disperată să urce în hotel, ea stătea la poartă ca şi cum voia să se întoarcă acasă.

Află detalii de la nişte colegi care o aduseseră în chiar ultima misiune de recuperare: femeia nu voia să plece, încercase să se ascundă de ei şi zicea că nu pleacă nicăieri fără fiica ei, care însă era de negăsit şi nici femeia, bolnavă sau în stare de şoc, nu le spusese mai multe. Cum Statul Major deja stabilise că aceasta era ultima misiune, singura şansă, şi ea vagă, care îi rămânea fiicei era să o aducă vânătorii de recompense.

Iordache detesta vânătorii de recompense, care, pentru bani, erau dispuşi să piardă totul, stând până în ultima clipă să caute persoane rămase pe Pământ împotriva ordinelor guvernului. Cu gândul la situaţia disperată a fiicei şi la mama care o aştepta împotriva raţiunii, caporalul se apropie de femeia sprijinită de gard. Aceasta stătea cu spatele la unitate, la soldaţi, la toată lumea, şi privea, încordată, dincolo de plasa de sârmă, către Piaţa Universităţii. „Nu vrea să vorbească cu nimeni”, spuneau militarii. Oftă şi se sprijini de gard, în stânga ei, pentru a o vedea mai bine la faţă. Spre şaizeci de ani, privire înceţoşată şi în acelaşi timp îngrijorată. Caporalul îşi dădu seama că era nevoie de o abordare diferită. Dădu o fugă la recepţia hotelului şi apoi se întoarse lângă mama disperată şi îi întinse o sticlă cu apă. Femeia se uită, pentru prima dată, la el, ba chiar pe chipul său îngrijorat, uscat ca un teren viran, înflori floarea ştearsă a unui zâmbet, care însă dispăru imediat spulberată de vijelia urcată prompt din adâncurile sufletului. Luă sticla, o deschise, o bău aproape pe nerăsuflate şi apoi o aşeză, cu grijă, pe caldarâm.

— Mai aveţi apă?

— Sigur că da! Iordache făcu din nou drumul până la recepţie şi se întoarse cu un bax de apă minerală şi o porţie de mâncare. Femeia bău încă o sticlă de apă, dar nu se atinse de altceva.

— Nu pot să mănânc, vorbi ea. Vocea îi răzbătea de undeva, din altă lume, de sub munţi şi stânci şi steiuri de durere şi grijă şi supărare.

— Vă înţeleg. Să ştiţi însă că peste câteva ore plecăm toţi. Nu mai rămâne nimeni în Bucureşti.

— Fata mea rămâne în Bucureşti, aproape îl întrerupse femeia.

— Ştiţi unde e? Aş putea încerca să vorbesc cu superiorii mei, poate, cine ştie, fiind o situaţie deosebită, Statul Major îmi aprobă o misiune de…

Iordache se întrerupse, pentru că femeia renunţase să îl mai asculte după primele cuvinte şi îşi întorsese privirea către locul de unde îşi trăgea speranţa. Piaţa Universităţii, curăţată pentru a nu oferi adăpost niciunui posibil atacator, era complet nemişcată, încremenită, părăsită. Dintr-un motiv necunoscut, semafoarele încă mergeau, în gol, ca şi cum oraşul, intuind un pericol nedefinit, striga mut după ajutor. Se întrebă de ce îl interesează, la urma urmelor, soarta femeii şi a fiicei acesteia. Nu era treaba lui. Erau sute de militari acolo, de ce tocmai el? Atunci când auzise prima dată că omenirea va părăsi Terra pentru un cămin nou, care le oferea ceea ce nimeni nu ar fi crezut vreodată posibil, Iordache chefuise cu prietenii şi se simţise recunoscător că această minune avea loc în timpul vieţii lui. Dar entuziasmul iniţial nu ţinuse foarte mult. Ţările mai mari voiau să ajungă primele. Cei bogaţi voiau să ajungă acolo înaintea celor săraci. Politicienii se simţeau îndrituiţi să se instaleze înaintea oamenilor fără merite. Au izbucnit revolte, majoritatea ţărilor şi-au mobilizat cetăţenii şi doar printr-o minune nu se transformase totul într-un război mondial. Un an mai târziu, soldatul Iordache salva câţiva colegi dintr-o ambuscadă a Rămaşilor şi era înaintat la gradul de caporal, pentru fapta sa de vitejie. El ştia însă prea bine că în realitate fusese o faptă de frică. Nu era un om de acţiune! Înainte de mobilizare era un simplu corector la o revistă dintr-un oraş liniştit. Aşadar, ce putea face el pentru aceste femei?

Dar era, cu adevărat, pentru aceste femei? Sau era pentru el însuşi? Nu cumva femeia aceasta care sfida instinctul de conservare din raţiuni, în fond, misterioase îi primejduia lui însuşi evadarea dintr-o lume din care de-abia aştepte să plece definitiv? Dacă femeia urmărea să deschidă poarta unităţii unor Rămaşi care să distrugă hotelul înainte de plecare? Îi era milă de durerea ei sau, de fapt, voia să fie sigur că femeia nu îl va împiedica să ajungă pe Lună?

— Doamnă, îi spuse Iordache cât putea de prevenitor, când timpul se va scurge, colegii mei vă vor duce în hotel indiferent dacă doriţi sau nu. Ştiţi foarte bine că sunt obligaţi să ia pe absolut toată lumea.

— Nu plec nicăieri fără fata mea! Mai bine rămân aici şi mor, nu-mi pasă. Cum aş putea să plec în Lună şi să îmi las fata aici?!

Pentru prima dată, femeia îşi luă ochii de la Piaţa Universităţii mai mult de câteva secunde şi Iordache se trezi că trăgea el însuşi cu ochiul, ca nu cumva să apară tocmai atunci fiica femeii şi aceasta să nu o vadă.

— Ştiţi ce zice la Biblie, domnule militar, că la început oamenii trăiau în Rai. Dar am stricat Raiul, aşa că Dumnezeu ne-a azvârlit pe Pământ. Însă am stricat şi Pământul, iar acum ne luăm tălpăşiţa şi de aici. Credeţi că n-o să stricăm şi locul în care mergem acum? Credeţi că acolo, sus, o să fim mai buni? Vecinul meu, care îşi bate nevasta, credeţi că acolo n-o s-o mai bată? Ce căutăm în cer când nu ne-am rezolvat nici pe departe belelele de pe Pământ?!… Dacă marea asta descoperire de care zice la televizor nu îmi poate aduce fata, nu face doi bani. E o descoperire doar pentru oameni fericiţi! Dar sunt atâţia oameni nefericiţi pe care nu îi vede nimeni… Domnule, dacă vreţi să mă ajutaţi, daţi-mi voie să ies de aici, în clipa asta. Le ziceţi că am fugit.

— Aş vrea să vă ajut, dar nu pot s-o fac.

— Nu plec fără fata mea! repetă femeia şi se întoarse către piaţă.

Iordache oftă şi intră în hotel, cu sufletul greu şi simţindu-se vinovat. În definitiv, peste numai câteva ore, totul avea să ia sfârşit. Toată lumea îşi va lua zborul către Lună, pentru a începe o viaţă nouă. Pe bătrânul Pământ vor mai rămâne extrem de puţini oameni, aşa-zişii Rămaşi, recent declaraţi terorişti pentru că se opuneau migraţiei omenirii, considerând marea descoperire din ceruri o minciună a masonilor şi illuminatilor, o conspiraţie menită să ucidă toată populaţia, pentru ca Pământul să le rămână doar elitelor, care sigur se ascundeau pe undeva şi aşteptau exterminarea oamenilor simpli. Rămaşii reuşiseră să nu fie luaţi cu forţa pe Lună, dar speranţa lor de viaţă era extrem de redusă. Cel mai probabil, de ordinul orelor… Oare fiica femeii ştia asta? Sau avea să se întoarcă la timp – şi dacă da, cu ce intenţii? Dacă făcea ea însăşi parte dintr-o bandă de Rămaşi?

Cufundat în gânduri, în timp ce încerca, a douăzecea oară, să îşi sune părinţii, aflaţi la Sibiu, într-o sală de sport, dar nereuşind să ia legătura cu ei nici de data aceasta, fu adus la realitate de vocea lui Miron, care, discutând cu alţi câţiva militari, trecea prin faţa camerei în care era caporalul.

— Mai vine pe naiba, spunea soldatul fără frunte. Dacă nu a apărut până acum, înseamnă că nu vrea să vină.

— Poate au răpit-o Rămaşii, emise altul o ipoteză generoasă.

— Chiar şi aşa, eu nu mă risc s-o caut, mârâi din nou Miron.

— Ce vorbiţi voi acolo? Femeia aia nu e om, supralicită un altul. Ar trebui s-o împuşcăm de pe acum! Dacă e extraterestră şi vrea să preia Pământul după plecarea noastră? Dacă apare fi-sa şi, când îi dăm drumul în unitate, se transformă amândouă în monştri şi ne omoară pe toţi şi pierdem marea descoperire dintr-o prostie?!

Iordache începea să fie îngrijorat de atmosfera din rândul militarilor, deşi, pe măsură ce se apropia plecarea, se surprindea găsindu-şi tot mai multe pretexte să nu intervină, la o adică. Totuşi, din când în când mai arunca un ochi, de la fereastra etajului 20, la femeia care încă se uita, nederanjată de nimeni, prin gardul de sârmă.

Începea să se însereze. Pe caporal îl ajunse oboseala. Se gândea la femeia pe care o cunoscuse în urmă cu o lună şi care în clipa asta aştepta şi ea drumul spre cer, spre libertate, pe stadionul Cotroceni, unde fusese repartizată. Deşi nu era lipsită de un oarecare farmec, Iordache nu îşi dădea seama dacă îşi doreşte să se instaleze în noul cămin cu ea sau fără ea sau cu altă femeie. Oare din cauza asta nici nu era la fel de entuziasmat ca Miron de noua viaţă din cer?…

Tresări; adormise de-a binelea, cu capul pe braţe, la geam. Privi din nou pe fereastră şi sări în picioare. În lumina slabă de afară distinsese speriat doi militari înarmaţi, care stăteau în faţa intrării către parcarea din subsol, acolo unde, incredibil, soldatul Miron tocmai o împingea, fără multă politeţe, pe femeia care îşi aştepta fiica. Lăsă totul naibii şi peste câteva minute năvălea belicos peste militari.

— Raportez că suntem în misiune ordonată de domnul căpitan! i se puse în cale un fruntaş, care comanda grupul.

— Daţi-vă dracului la o parte! Nebunul ăla dinăuntru e în stare să… nici nu ştiu ce e în stare să facă!

— Am primit ordin să nu lăsăm pe nimeni să intervină, vorbi fruntaşul.

— Eu îţi ordon acum să te dai la o parte!

Discuţia în contradictoriu continuă preţ de două minute şi Iordache căuta disperat o soluţie, când…

Focul de armă care răsună din interiorul micii construcţii îl năuci. Miron ieşi de acolo fără femeie şi, spre surprinderea, de această dată, a tuturor celor trei militari, până şi el era transfigurat.

— Permiteţi să raportez – se repezi el să-l salute pe caporal, cu un nod în gât şi Iordache jură că lui Miron îi sticleau ochii ca scăldaţi de lacrimi –, am soluţionat situaţia!

Şi trânti violent pistolul mitralieră de asfalt, pornind furios către hotel. Iordache ar fi sărit la el, voia să-l facă să piardă totul în ultima clipă, aşa cum şi el îi făcuse femeii! Totuşi, faptul că Miron era cutremurat de fapta sa, îi dădea o neaşteptată dimensiune umană, care îl împiedica pe caporal să sară la el. Sau era, de fapt, realitatea contondentă că soldatul era de două ori mai mare ca el, în toate direcţiile?! Iordache însă nu mai avu timp de dileme morale: alarma finală începu să se vaiete asurzitor, ceea ce însemna că trebuia să intre în clădire în clipa aceea, pentru că într-un sfert de oră aveau să plece către Lună şi către marea descoperire. Clădirea cu 24 de etaje înghiţi ultimii militari aflaţi afară, inclusiv pe el, iar porţile se închiseră cu zgomot metalic, definitiv. Nimic nu mai mişca în jur şi toate glumele, opiniile şi speculaţiile de până acum ale miilor de civili şi militari din hotel încetaseră, parcă înghiţind toţi în sec. Se liniştise şi vântul. Seara rasteriza centrul oraşului cu tonuri de gri tot mai închise. Trecură cincisprezece minute în care hotelul, un dreptunghi gigant de lumină, se decupa pe fundalul întunecat al clădirilor din jur.

Lângă parcare rămăsese o groapă uriaşă din care ieşeau ţevi, conducte şi bucăţi de moloz. Nu mai fuseseră atât de puţini oameni pe lume de zeci de mii de ani. Restul omenirii se afla deja pe Lună, în clădirile, stadioanele şi buncărele burduşite până la refuz cu oameni şi teleportate acolo în acelaşi timp. Inclusiv Intercontinentalul fusese teleportat cu succes! Cu excepţiile prevăzute în plan, Terra fusese părăsită. Curtea unităţii militare improvizate părea acum absurdă; înconjura o groapă. Nimic nu mai mişca în jur şi singurul semn că aici existase viaţă erau semafoarele care încă funcţionau; dar chiar şi ele începuseră să clipească intermitent, în loc să semnalizeze propriu-zis, semn că ceva se întâmplase şi cu acestea.

Femeia apăru nevătămată de sub tavanul jos al micii construcţii. Se uită câteva clipe, vizibil surprinsă, către locul în care hotelul nu mai exista, după care ridică pistolul mitralieră aruncat de Miron, îl atârnă de umăr şi porni neabătută spre poartă. O deschise cu cartela de acces şi începu să fugă, aşa cum putea, spre Piaţa Unirii. Avea un drum lung de făcut; ce bine i-ar fi prins să ştie să conducă!

La Unirii făcu la stânga, pe lângă Dâmboviţa, dar nu mai putea fugi. Mergea gâfâind, însă mergea. Dincolo de Timpuri Noi, un TAB nervos ieşi dintre blocuri, undeva în spatele ei, şi o ajunse în câteva clipe. Femeia se întoarse să se uite la vehicul, dar nu se îngrijoră foarte tare şi continuă să păşească dârz. TAB-ul încetini, mergând pe lângă ea, ocupanţii dinăuntru fiind pesemne intrigaţi de neaşteptata apariţie, care, spre deosebire de alţi civili pe care îi găsiseră, nu fugea de ei. Iar imaginea proverbială a bătrânei înarmate nu mai era deloc amuzantă, ci avea ceva nepotrivit şi urât care îi făcu să ezite.

— Încotro mergeţi, doamnă? o lua cu binişorul un vânător, scoţând prudent capul din turelă. Femeia însă, neimpresionată de prezenţa lor, nu le răspunse nimic, văzându-şi de drum.

— Mamaie, hai cu noi în Lună, să luăm şi noi o primă!

De-abia atunci femeia păru speriată, oprindu-se şi făcând ochii mari a disperare.

— Nu merg în Lună! Nu merg nicăieri fără fata mea!

— Ai şi o fată?! Luăm două prime, frate! Unde e fata mata?

Femeia ridică, ce-i drept cam stângace, pistolul mitralieră şi îl îndreptă spre vânător, care se grăbi să intre la loc, deşi nu închise turela.

— Nu mi-e frică să mor, spuse femeia cu ură. Omorâţi-mă, dar pe Lună nu merg! Şi nu merge nici ăla în care oi trage cu asta! smuci ea arma. Mi-a lăsat-o un soldat mai devreme. Şi el voia să mă ia în Lună cu forţa, dar am aruncat cu un bax de apă în el şi i-am zis că nu plec fără fiica mea, şi atunci s-a oprit, mi s-a părut că se miră, m-a întrebat dacă îmi iubesc copilul aşa de mult încât renunţ la paradis dacă nu e şi el, şi i-am zis că da, şi atunci a zis că mama lui îl lăsa singur în casă noaptea, când era mic şi nu-i păsa de el şi într-o seară un nebun a intrat peste el în casă, şi că i se rupe sufletul de mine şi că o să mă ajute, că se preface că mă împuşcă, să mă lase armata în pace, şi îmi lasă arma lui, şi cartela, ca după ce pleacă ei să pot să…

— Şefule, dă-o naibii, se auzi înăbuşit dinăuntrul vehiculului. Nu mai avem timp. Riscăm să pierdem Luna pentru o nebună!

Într-un rar acces de înţelepciune, îşi luară tălpăşiţa către ultimul post de teleportare târzie din oraş. Femeia porni imediat la drum; în curând, expresul către absolut avea să părăsească ultima gară cosmică, iar efectele, aici, jos, aveau să fie îngrozitoare. Oare avea timp să ajungă la fiica ei? Undeva, înainte de pasajul Mihai Bravu, aruncă pistolul mitralieră, era prea greu; continuă să înainteze forţându-se, deşi îi venea deja foarte greu. Trebuia să ajungă la fata ei!

Marşa cu dureri pe calea Văcăreşti, în jos, către Berceni. Se uita din când în când la Lună, care nu trăda cu nimic faptul că acum era suprapopulată. Ajunsese deja la Apărătorii Patriei, se uită din nou către pata de cretă din cerul nopţii, se împiedică şi căzu grămadă pe jos, lovindu-se cu obrazul de o ladă din lemn, spartă. Acela fu momentul în care o învălui o umbră rece, parcă şi mai întunecată decât negura nopţii. Ceva parcă se interpusese între ea şi Lună, ceva de dimensiuni giganteşti şi ameninţătoare. Femeia se uită în sus, încercând să înţeleagă ce se întâmplă; era un întuneric care parcă rămânea pe ea, pe lucrurile din jur, pe asfalt – dar atunci de ce se vedeau deodată stelele atât de bine, de ce apăruse o bruscă puzderie de luminiţe în tării?

Confuzia ei dură doar o clipă; ştiuse despre ce era vorba şi totuşi, fusese luată prin suprindere. Luna, stânca aceea uriaşă care culesese cele şapte miliarde de oameni teleportaţi de pe Pământ, dispăruse de pe cer, cu ei cu tot, într-o sclipire de clipă şi, conform planului, apăruse undeva mult prea departe să mai aibă sens să înţeleagă cineva, teleportată pe planeta unde fusese făcută marea descoperire. Terra nu mai avea Luna. În lipsa ei, cerul nopţii devenise adânc şi presărat cu o infinitate de stele care parcă până atunci fuseseră acoperite cu praf, iar acum dispariţia astrului suflase colbul de pe ele şi le înfăţişa în toată strălucirea lor.

Femeia se ridică şi reporni marşul forţat, mai avea destul de mers până la destinaţie şi nu ştia cât timp îi rămâne. Înainta undeva pe şoseaua Berceni când din pământ se ridică un huruit înspăimântător, un sunet jos, apăsător şi asurzitor care umplea spaţiul şi făcea să vibreze toate blocurile şi clădirile din jurul femeii. Aceasta jură că este cel mai îngrozitor lucru pe care îl auzise vreodată. Şoseaua începu să se mişte amplu sub ea, blocurile se clătinară şi trosneau, balcoanele începură să cadă cu zgomot. Totuşi, mişcarea tectonică încetă după câteva clipe, iar drumul femeii continuă neabătut.

Din păcate, după câteva clipe, seismele reîncepură. Pământul era acum ca un aruncător de ciocan, un ins numai pachete de muşchi încordate care se învârte în forţă pentru a proiecta fierul prin aer, dar cablul care ţine ciocanul plesneşte, ciocanul zboară aiurea – şi acum omul nu se mai poate opri, dispariţia contragreutăţii cu care se coordona îl dezechilibrează violent, e la un pas să cadă, sare disperat într-un picior, pentru a nu se prăbuşi cu faţa în nisip. Cam asta făcea acum şi Terra, încercând să se redreseze în noua situaţie şi să rămână pe orbită, cu efecte dezastruoase asupra aşezărilor din întreaga lume. Şi totuşi, în pofida crăpăturilor care apăreau sub ochii ei în şosea şi a blocurilor care se surpau de-a dreapta şi de-a stânga, femeia reuşi să ajungă la porţile cimitirului. Încă un minut şi cădea, în fine, în genunchi în faţa mormântului!

În spate, Bucureştiul se prăbuşea. Pământul se zguduia, mai tare sau mai încet, mai scurt sau mai prelung, iar vântul extrem de puternic şuiera scos din minţi şi o împroşca în faţă cu praf, crengi şi resturi, nereuşind însă să o smulgă de acolo, pentru că ea îmbrăţişa strâns şi cu disperare crucea.

— Ai văzut că nu am plecat fără tine? hohoti femeia, fără să ştie nici măcar ea foarte exact dacă plângea sau râdea. Am venit ca să nu te las singură! Nu m-am putut împăca cu gândul că tu nu mai eşti! Ah, draga mea, tu ai fi vrut să plec cu ei! Dar tu crezi că îmi pasă că m-au părăsit toţi? Nu îmi pasă, că nu m-au părăsit acum; m-au părăsit încă de când te-ai îmbolnăvit! Eram la fel de singură şi neajutorată atunci, când era plin oraşul, ca şi acum, când nu mai e nimeni pe Pământ! Erau toţi în jurul meu şi al tău, dar nimeni nu ne-a ajutat, nimeni nu ne-a făcut durerea mai uşoară! Toţi erau căzuţi în cap de uimire, ia uite, plecăm pe Lună, ia uite, plecăm pe planeta cutare! Eu nu, pentru că eram deja pe altă lume!

Zgâlţâiturile pământului se mai domoliră, vântul însă nu; ba chiar începu să biciuie cimitirul cu o ploaie violentă. Femeia mângâia piatra rece şi udă, încercând parcă, din disperare, să redescopere căldura făpturii umane care nu mai era.

— Oamenii au plecat pe planeta aia, unde au făcut marea descoperire, dar care pe tine nu te-a ajutat cu nimic, draga mea! Cum au putut să plece acolo fără să le pese de tine?! Dacă mai rezistai puţin, fata mea, încă o săptămână măcar, acum eram amândouă acolo, sus, pe planeta aia şi, la fel ca toţi oamenii din lumea asta, ne bucuram şi noi de marea descoperire, asta, de care toţi vorbesc până fac spume la gură. Marea descoperire, nemurirea!

O zguduitură mai rea decât toate fractură cimitirul, ridicând o parte din el cu zece metri deasupra celeilalte, aruncând în aer maluri de pământ, copaci şi pietre funerare, dintre care una căzu la numai doi paşi de mama care însă îşi vedea de durerea ei.

— Mă întrebau de ce nu vreau să merg cu ei acolo, să nu mor niciodată, să cunosc eternitatea – dar eu deja am trăit eternitatea, parcă au trecut secole de când ai căzut la pat şi apoi de când te-ai stins, acum o săptămână, nu mai suport încă o dată eternitatea fără tine! Prefer să mor aici şi poate să ne întâlnim în Rai, decât să trăiesc un miliard de secole fără tine! Iartă-mă, fata mea, că nu am plecat cu ei, dar să nu îţi pară rău, sufletul mamelor e supraelastic: se întinde şi se întinde şi se întinde şi se întinde şi, când ai impresia că se va rupe, încă se mai întinde, dincolo de înţelegerea omenească! Ştiu, până la urmă tot se poate sfâşia, dar eu îi mulţumesc lui Dumnezeu, al meu nu s-a rupt, pentru că sunt unde voiam să fiu, cu tine pe vecie!

Femeia, un punct minuscul pe o hartă a continentului în plină redesenare, nu avea cum să ştie, dar adevărata problemă în acel moment era că lucrurile pământeşti îşi ieşiseră din echilibrul lor şi, ca strânse în cravaşă de întocmirea superioară a universului, se întâmplau acum la scara şi la viteza sistemului solar. Nici nu îşi termină bine lamentaţia femeia, că Bucureştiul, câmpia, toată regiunea, totul fu înghiţit nu de un val seismic venit din Marea Neagră, ci chiar de Marea Neagră – Marea Neagră, pe care smuciturile Pământului o aruncaseră sute de kilometri spre vest, pentru că Terra îşi aranja scoarţa ca pe o haină cam largă, care îi cădea prost şi pe care încerca să o potrivească pe ea; apa groasă de un kilometru linişti într-o clipă fierberea pământului, focurile care înghiţeau ruinele oraşului şi, undeva la marginea acestuia, durerea şi existenţa femeii, care de mult timp se confundau. Situaţia însă se schimba de la o secundă la alta, iar în clipele următoare o falie traversă în viteză Bucureştiul, căscându-l, iar Marea Neagră prinse a se năpusti cu furie în adâncuri, poate chiar pentru o ciocnire devastatoare cu magma.

Şi totuşi, până la urmă, în ciuda distrugerilor, planeta supravieţui. Nu se sfărâmă complet, nu se prefăcu în pulbere cosmică, se lungi într-o parte, se turti în alta, continentele se rearanjară, oceanele măturară uscatul, remodelându-l. Însă acum nu îi mai lumina nimeni nopţile şi întunericul, şi continua să şuiere cu o sută de mii de kilometri la oră în jurul Soarelui, dar numai dusă la vale de inerţie, lipsită de strălucirea albastră a vieţii, o stâncă imensă, bătrână, tristă. Nu dispăru de tot, dar lipsa Lunii, care îi alinase nopţile de-a lungul veşniciei, o îmbătrâni brusc şi urât, iar sufletul împietrit al celorlalte corpuri cereşti o azvârli într-o depresie ca o gaură neagră care absoarbe totul din jur; din ea nu mai rămase decât o cochilie care continuă să zboare, dar înăuntru durerea devorase totul şi singurul lucru care o ţinea să nu se prăbuşească în ea însăşi, să nu înceteze să existe, să nu explodeze într-o erupţie care să consume însuşi vulcanul şi să se prăbuşească în el însuşi, era chiar durerea. În jurul ei, celelalte planete îşi continuau zborul de agrement, ignorând complet zbaterile Geei, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Iar Geea nu mai putea îndura nepăsarea asta. Geea nu mai semăna cu ea însăşi, era desfigurată, strâmbă, dată peste cap, parcă suferind după pierderea fiicei ei, Selena, a cărei dispariţie în înalturile cerului o simţea ca pe o bucată de carne smulsă din ea însăşi. Pentru că Selena nu mai exista, Geea, părăsită de odorul ei de la care nu îşi putuse lua ochii de când exista lumea, deşi avea să mai facă miliarde de drumuri în jurul Soarelui, nu îşi mai reveni niciodată, luând toate amintirile celor care o locuiseră până atunci şi aruncându-le pe vecie în hăul fără fund al uitării.

(Pentru Alina Ionescu, d. 2013, şi Elena Ionescu, d. 22 mai 2015)


© Ovidiu Vitan, 2018

© colectiasf.ro, 2018

Povestirile, articolele, eseurile și celelalte materiale publicistice de pe acest site sunt protejate de Legea Dreptului de Autor. Ele nu pot fi copiate și distribuite, pentru uz personal sau public, pe site-uri, bloguri ori pagini personale, fără acordul scris al deținătorilor de copyright!


Cărțile semnate de Ovidiu Vitan pot fi cumpărate de aici cu o reducere de 25%!

Nerecurgerea la Forță și la amenințarea cu Forța

http://pavcon.ro/product_info.php?cPath=1_7&products_id=38

Vendetta lui Ucigă-l Toaca

http://pavcon.ro/product_info.php?cPath=1_7&products_id=41

Rău de Spațiu Omul fără Nume

http://pavcon.ro/product_info.php?cPath=1_7&products_id=124

Hora Hoiturilor (Seria RSA)

http://pavcon.ro/product_info.php?products_id=183


Fă-ți cont pe site-ul PAVCON și primești CADOU de bun-venit un audiobook în valoare de 27 de lei!

http://pavcon.ro/create_account.php

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.