Publicat pe

Vitan… Ovidiu Vitan

de Ovidiu Vitan

Vă rog, mai îngăduiți încă o postare (pe deasupra, lungă) despre SF!

Ieri, 21 iunie 2017. Pentru mine, însă, parcă a fost 57 iunie 20017! Ar trebui să fie plăcut să scrii o carte. Ar fi normal să simți ca o ușurare scrierea unei cărți. Te aștepți ca munca la o carte să nu fie muncă, ci deliciu și împlinire!

Când colo, volumul ăsta m-a sleit de puteri. Nu l-am scris cu încântare, ci cu îndârjire. Nu a fost creație, a fost luptă pentru supraviețuire. Nu am așezat cărămizi curate una peste alta, încleindu-le apoi cu mortarul metaforelor, ci am scos din noroi, cu mâinile goale, blocuri de granit, le-am curățat cu cămașa mea, după care le-am cărat în cârcă, strivitoare și tăioase; mi-au lăsat răni care încă nu s-au închis. Deși greu, a dat roade și eram aproape gata – dar oboseala m-a ajuns din urmă: brusc, încheierea se lăsa așteptată, blocurile de granit nu se mai așezau bine și cădeau, ce zideam ziua se prăbușea noaptea. Dilemele s-au transformat în preocupare și apoi preocuparea în obsesie, care m-a frământat îndelung, nelăsându-mă să respir și proiectându-mi, neobosită, idei și frustrări, în același timp cu viața reală, asemenea unui HUD, Head-Up Display, în anii ’70 apanaj al filmelor SF, acum 10-15 ani rafinament de jocuri video futuriste, azi doar o opțiune pe BMW-uri. Luni întregi, nenumărate săptămâni, zi de zi între picături, noapte de noapte înainte de culcare, am încercat să găsesc căi de a putea termina cartea și a-mi închide rănile…

Chinul conceperii cărții a durat, întâmplător, vreo nouă luni. Când copilul s-a născut, în fine!, eram prea epuizat să mai simt bucurie. A trebuit să tai cordonul ombilical cu dinții – prin martie i-am predat Wordurile lui Constantin Pavel și mi-am izgonit din minte faptul că scrisesem o carte.

Dar nu a trecut mult și, într-o bună zi, Cătălin mi-a trimis o poză. Copilul era mare, curat, voios, avea cei șapte ani de la tipografie și acum începea clasa I. Cum se va descurca la școală? Va fi un elev bun? Îl vor îndrăgi profesorii? Îl vor simpatiza colegii de clasă? Va fi înjurat de tată?

Da, în fine, volumul „Rău de spațiu Omul fără nume” a început să existe fizic ieri, când Cătălin mi-a trimis poza cu cărțile rânduite abundent în cutii de carton, direct de la tipografie.

Iar azi, cu riscul de a vă plictisi după atâtea postări recente legate de mine, pot în sfârșit să anunț că a apărut cartea! Nu pentru like-uri, ci pentru mine, ca să îmi recapăt eu liniștea și să mi se închidă rănile și ca să le mulțumesc Mariei Vitan (criticul de care mă tem cel mai mult, pentru că dragostea e cel mai aspru și drept judecător), care nu iubește în mod special SF-ul, dar mă iubește pe mine și a avut încredere în ideea mea; lui Cătălin Pavel, care a avut o răbdare supraumană ca volumul să iasă exact așa cum l-am gândit (sigur oricare altă editură n-ar fi înteles și acceptat tipărirea unor pagini goale); lui Rădulescu Robert Sebastian, care a conceput și desenat senzaționala copertă fără pretenții financiare, doar din prietenie; lui Alex Radescu și Martei Ușurelu, care m-au ajutat dezinteresat (Alex mi-a dăruit până acum o carte, un concert și o icoană – Borges ar fi adorat asta); Lianei Oprea, nu neapărat legat de carte (deși ea știe cel mai bine că SF-ul poate fi 42), dar pentru că e ziua ei azi. La mulți ani!


Cartea ”Rău de spațiu Omul fără nume” poate fi comandată de aici: http://pavcon.ro/product_info.php?products_id=124

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.